Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Gheorghe a mai citit o dată formularul, apoi a pus foaia pe masă și s-a uitat la noi.
— Voi două chiar ați hotărât că trebuie să mă apuc de cântat fără să mă întrebați? Eu nu sunt copilul vostru!
— Nu am vrut să te supăr, a spus Tereza. Ne-am gândit că poate ți-ar face bine să mai ieși din casă.
— Și tu, Carmen? N-ai putut să-mi spui pur și simplu că există un cor și să mă întrebi dacă vreau?
Am simțit că mă înroșesc.
— Ba da. Ai dreptate. Mi s-a părut că o să refuzi și am crezut că poate, dacă te înscriu, o să încerci măcar o dată.
— Ei bine, nu-mi place să aflu că sunt înscris undeva fără să știu. Voi ați făcut planuri, ați completat formulare și ați venit aici. Dar pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau?
Dirijorul a încercat să destindă atmosfera.
— Domnule Gheorghe, să știți că nu vă obligă nimeni să rămâneți. Puteți să ascultați o repetiție și să hotărâți după aceea.
— Nu astăzi, domnule. Am venit să-mi caut soția, nu să mă înscriu la cor.
A ieșit din sală fără să mai spună nimic.
Eu am rămas lângă masă, iar Tereza și-a pus ochelarii în geantă.
— L-am supărat, a spus ea încet.
— Cred că amândouă am făcut același lucru. Am vrut să-l ajutăm, dar nu l-am întrebat ce își dorește.
Am plecat împreună spre casă. Gheorghe ne aștepta în curte, lângă magazie, și repara o balama. Nu părea furios, dar nici nu avea chef de conversație.
În seara aceea, la cină, am încercat să deschid subiectul.
— Să știi că nu trebuie să mergi dacă nu vrei. Am să-i spun dirijorului să te scoată de pe listă.
— Nu trebuie să-i spui nimic. O să rezolv eu.
— Gheorghe, eu chiar am crezut că ți-ar plăcea.
Și-a lăsat furculița jos.
— Carmen, nu este vorba că nu-mi place muzica. Este vorba că nu vreau să hotărâți voi ce trebuie să fac eu cu timpul meu.
Nu i-am mai răspuns. Avea dreptate și nu voiam să transform o idee bună într-o ceartă.
Au trecut câteva zile. Într-o seară, când făceam ordine într-un dulap, am găsit un caiet vechi cu versuri scrise de mână. Pe copertă era numele lui Gheorghe, iar pe prima pagină apărea data de acum aproape patruzeci de ani.
L-am pus pe masă și l-am întrebat dacă îl mai folosește.
— Nu l-am mai deschis de mult, mi-a răspuns.
— Am văzut că ai păstrat toate cântecele. Credeam că ai uitat de ele.
A luat caietul, l-a răsfoit și a rămas cu ochii pe o pagină. Apoi l-a închis.
— Nu le-am uitat.
În zilele următoare am aflat de la Tereza ce se întâmplase cu adevărat în tinerețea lui Gheorghe. Avea șaptesprezece ani când fusese ales să cânte la o serbare organizată la școală. Îi plăcea muzica și avea o voce frumoasă. Se pregătise săptămâni întregi pentru momentul acela.
Tatăl lui venise la serbare împreună cu doi prieteni. După ce Gheorghe cântase, bărbatul făcuse glume pe seama lui, spunând că se apucase de cântat ca fetele și că un băiat care vrea să fie respectat trebuie să se ocupe de lucruri serioase.
Prietenii râseseră. Gheorghe nu mai cântase niciodată în public după acea zi.
— Eu eram lângă tatăl lui, mi-a spus Tereza. Am văzut cât de tare l-au durut vorbele acelea. Ar fi trebuit să-i spun că nu era nimic rușinos în ceea ce făcuse. Dar am tăcut. Eram obișnuită să nu-l contrazic pe soțul meu.
Am înțeles atunci de ce Gheorghe nu vorbise niciodată despre muzică. Nu renunțase fiindcă nu-i mai plăcea, ci pentru că ajunsese să-i fie rușine de un lucru care îl făcuse cândva fericit.
Într-o duminică, Tereza a venit la noi cu o prăjitură. Gheorghe era în curte și curăța câteva unelte.
— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat-o el.
— Am venit să vorbesc cu tine. Vreau să-mi cer iertare pentru că te-am înscris fără să te întreb. Știu că nu a fost corect.
Gheorghe a lăsat unealta jos.
— Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine. Sunt bine.
— Știu că ești bine. Dar mi-ar fi plăcut să te văd cântând din nou. Îmi amintesc cum cântai când erai tânăr. Îmi plăcea să te ascult.
El a rămas tăcut.
— Și să știi că îmi pare rău că nu te-am apărat atunci, când tatăl tău a râs de tine. Eram acolo și am tăcut. N-ar fi trebuit.
Gheorghe s-a uitat lung la ea. Pentru prima dată după multă vreme, am văzut că nu mai era supărat, ci doar mișcat de ceea ce auzise.
— Au trecut atâția ani, mamă.
— Știu. Dar nu înseamnă că n-am voie să-mi pară rău.
În aceeași după-amiază, Gheorghe a luat caietul vechi și l-a pus în geanta de lângă ușă. Nu ne-a spus unde merge. A ieșit din curte și s-a întors după aproape o oră.
— Am trecut pe la cămin, ne-a spus la cină. Am vorbit cu dirijorul.
M-am uitat la el.
— Și?
— Mi-a spus că pot veni să ascult o repetiție. Fără să mă înscrie nimeni și fără să mă oblige să cânt.
Nu am mai pus alte întrebări.
La prima repetiție la care a mers din proprie inițiativă, a stat pe ultimul rând. Corul era format din femei și bărbați de vârste diferite. Unii cântau foarte bine, alții se încurcau la versuri, iar dirijorul îi încuraja pe toți să continue.
La un moment dat au început un cântec popular pe care Gheorghe îl știa din copilărie. A urmărit primele strofe fără să scoată un sunet. Apoi, aproape fără să-și dea seama, a început să fredoneze.
Dirijorul l-a observat.
— Domnule Gheorghe, dacă îl știți, veniți lângă noi. Nu trebuie să cântați singur.
Gheorghe s-a ridicat, și-a luat caietul și s-a apropiat de ceilalți. A cântat încet, la început, apoi tot mai sigur. Când repetiția s-a terminat, dirijorul i-a spus că are o voce foarte plăcută și că ar fi bucuros să-l vadă și data viitoare.
Când a ajuns acasă, nu ne-a povestit prea multe. Dar în dimineața următoare l-am găsit fredonând în timp ce își pregătea cafeaua.
— Ai fost ieri la cor? l-am întrebat.
— Am fost.
— Și cum a fost?
— Nu-i rău. Sunt câțiva oameni de treabă.
Am zâmbit și mi-am văzut de treabă. Nu voiam să-l întreb în fiecare zi dacă mai merge.
În următoarele săptămâni, Gheorghe a început să aibă din nou un program. Marțea și joia pleca la repetiții, iar uneori se întâlnea cu doi dintre colegii de cor la o cafea. Își cumpărase chiar și un dosar nou pentru partituri.
Tereza era foarte mulțumită. Îl întreba mereu ce cântece repetaseră, iar el îi povestea cu răbdare. Într-o seară i-a cântat chiar o strofă dintr-un cântec pe care îl știa de când era copil.
După două luni, căminul cultural a organizat un spectacol la care erau invitați familiile și locuitorii satului. Gheorghe ne-a spus că ar vrea să venim și noi.
În seara spectacolului, Tereza s-a așezat în primul rând, iar eu lângă ea. Când corul a intrat pe scenă, am început să-l caut cu privirea. Era în rândul al doilea, îmbrăcat cu o cămașă albă și un sacou bleumarin.
Când au început să cânte, am simțit că mi se umezesc ochii. Nu pentru că făcea ceva extraordinar, ci pentru că îl vedeam din nou bucurându-se de un lucru pe care îl lăsase în urmă cu atâția ani.
La final, a coborât de pe scenă și a venit direct la noi.
— Ei, ce spuneți? a întrebat-o pe mama lui.
— Ai cântat foarte frumos, băiete!
Apoi s-a uitat la mine.
— Iar tu, Carmen?
— Eu cred că mai avem două persoane de înscris la cor. Dar de data asta le întrebăm înainte!
A râs și m-a îmbrățișat.
— Să nu mai faceți așa ceva niciodată. Dar să știți că mă bucur că am venit.
Am plecat toți trei împreună spre casă. Tereza mergea între noi, povestind cât de frumos fusese spectacolul. Gheorghe avea mapa cu partituri sub braț și fredona unul dintre cântecele interpretate.
În seara aceea am înțeles că nu era nevoie să-l împingem noi spre o bucurie. Avea nevoie doar să-și amintească faptul că putea să se întoarcă la ea atunci când era pregătit.