Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Acum nu mai conduc autobuzul, doamnă Margareta. M-am pensionat de aproape șase ani. Dar dumneavoastră vă amintiți de mine după atâta vreme?
Am început să râd.
— Cum să nu-mi amintesc? Erați omul care îmi lua sacoșele când urcam și mi le cobora când ajungeam la piață. De câte ori nu m-ați ajutat!
Ilie a zâmbit și și-a frecat palmele, puțin încurcat de atenția pe care i-o acordam.
— Păi, dacă vă vedeam cu două sacoșe în fiecare mână, ce era să fac? Să vă las să vă chinuiți? Eu eram la serviciu, trebuia să am grijă și de călători.
— Și totuși, nu toți șoferii făceau asta.
Constantin ne privea în liniște. La masa lui Ilie, celălalt bărbat își terminase cafeaua și se pregătea să plece.
— Ilie, eu te las. Te sun mâine, i-a spus acesta.
După ce prietenul lui a plecat, Ilie s-a întors spre mine.
— Nu vreau să vă rețin de la întâlnire. Mă bucur că v-am revăzut. Să fiți sănătoasă!
— Stați puțin! Nu plecați chiar așa. Unde locuiți acum?
Mi-a spus că stătea într-un apartament nu foarte departe de piață și că, după pensionare, își împărțea timpul între gospodărie, plimbări și vizitele la sora lui. Soția îi murise cu câțiva ani în urmă, iar fiul locuia în alt județ.
— Poate bem o cafea într-o zi, i-am spus. Mi-ar plăcea să mai povestim.
Ilie m-a privit surprins, apoi a zâmbit.
— Cu mare plăcere. Dacă vreți, vă las numărul meu.
Am făcut schimb de numere, apoi s-a întors la masa lui. Eu m-am așezat din nou în fața lui Constantin, care își împăturea șervețelul.
— Aveți o relație destul de apropiată cu domnul, a observat el.
— Nu ne-am văzut de ani de zile. Dar a fost un om care m-a ajutat mult.
— Înțeleg. Poate continuăm și noi discuția despre ceea ce ne dorim de la o eventuală relație.
Am rămas să-l ascult. Constantin mi-a explicat că își dorea o femeie care să locuiască împreună cu el, să se ocupe de casă și să-i fie alături în toate activitățile. Nu îi plăcea să mănânce singur și nici să-și organizeze singur gospodăria. Avea o casă mare, o grădină și câteva responsabilități de care, spunea el, o femeie gospodină s-ar putea ocupa foarte bine.
Nu vorbea urât și nici nu ridica tonul. Pur și simplu, își imagina o viață în care eu urma să mă adaptez la obiceiurile lui.
— Domnule Constantin, vreau să fiu sinceră cu dumneavoastră. Eu nu caut pe cineva care să-mi ofere o casă sau care să-mi spună cum să-mi organizez zilele. Am casa mea și îmi place viața pe care o am. Mi-ar plăcea să cunosc un om cu care să împart timpul liber, nu să încep din nou o gospodărie în care să am alte obligații.
A dat din cap, fără să pară jignit.
— Atunci probabil că nu căutăm același lucru. Vă mulțumesc pentru sinceritate.
Ne-am despărțit politicos. Când am ajuns acasă, Oana m-a sunat imediat.
— Ei, mamă? Cum a fost? Ți-a plăcut domnul Constantin?
— Este un om educat și politicos. Dar nu cred că ne potrivim.
— De ce? Ce s-a întâmplat?
— Nimic rău. Doar că ne dorim lucruri diferite.
Nu i-am povestit încă despre Ilie. Am vrut mai întâi să văd dacă întâlnirea aceea întâmplătoare putea deveni ceva mai mult decât o amintire plăcută.
Două zile mai târziu, l-am sunat.
— Ilie, sunt Margareta. Dacă nu aveți alte planuri, ce spuneți de o cafea mâine?
— Chiar mă gândeam să vă sun eu. Mă bucur că ați făcut-o înaintea mea.
Ne-am întâlnit la o cafenea mică, aproape de piață. Ilie venise cu câteva minute mai devreme și îmi păstrase o masă lângă fereastră.
Am vorbit aproape două ore. Mi-a povestit despre anii de șoferie, despre colegii lui și despre cum se obișnuise greu cu pensionarea. La început îi lipsea zgomotul autobuzului, programul și oamenii pe care îi vedea zilnic. Apoi își găsise alte preocupări. Își îngrijea balconul plin de flori și mergea de două ori pe săptămână să-și viziteze sora.
Nu încerca să mă impresioneze. Nu îmi povestea cât câștigase sau ce lucruri avea. Mă întreba despre mine și chiar asculta răspunsurile. Când i-am povestit despre ultimii ani ai soțului meu, nu mi-a spus să uit sau să merg mai departe. Mi-a spus că și el știa cum este să ajungi acasă și să nu mai ai cui povesti ce ai făcut în ziua aceea.
Am început să ne vedem săptămânal. Uneori mergeam la plimbare, alteori luam masa în oraș sau ne întâlneam la piață. Ilie nu încerca să-mi schimbe programul și nici nu se supăra dacă îi spuneam că aveam alte treburi.
Când le-am povestit copiilor, reacția lor nu a fost cea la care mă așteptasem.
— Stai puțin, mamă! Te vezi cu fostul șofer de autobuz? m-a întrebat Radu.
— Da. Îl cheamă Ilie și este un om foarte cumsecade.
— Dar ce știi despre el? Ce pensie are? Unde locuiește? Are familie?
— Știu unde locuiește, știu că are un fiu și o soră și știu că a fost văduv. Restul îl aflu în timp, dacă vom continua să ne vedem.
Oana a intervenit și ea:
— Mamă, noi am vrut să-ți găsim un om potrivit. Constantin avea o situație foarte bună. Era respectat, avea o casă frumoasă și putea să-ți ofere siguranță.
— Nu v-am cerut să-mi găsiți un om după pensie și după casă. V-am cerut doar să nu vă faceți griji că sunt singură.
— Dar nu înțelegem ce vezi la Ilie, a spus Radu.
Am respirat adânc înainte să-i răspund.
— Vă spun eu ce vă scapă. Omul acesta m-a ajutat ani întregi, fără să știe cine sunt, fără să aștepte ceva de la mine și fără să-mi ceară vreodată să-i mulțumesc. Când mă vedea cu sacoșele grele, cobora să mă ajute. Când mă grăbeam să prind autobuzul, mă aștepta. Poate pentru voi lucrurile acestea sunt mici, dar eu nu le-am uitat.
Radu a rămas tăcut.
— Și încă ceva, am continuat. Nu vreau să mă mut în casa unui bărbat doar pentru că are mai mulți bani. Nu vreau să-mi schimb viața ca să corespund așteptărilor altcuiva. Dacă o să fiu fericită lângă Ilie, atunci el este omul potrivit pentru mine.
Nu le-a fost ușor să accepte. O vreme, au continuat să-l compare cu Constantin, dar eu nu am mai intrat în discuțiile acestea. Nu aveam de gând să-mi justific fiecare alegere.
După câteva luni, Ilie a venit pentru prima dată la mine acasă. A adus o cutie cu prăjituri și un ghiveci cu mușcate, spunând că le văzuse la piață și se gândise că mi-ar plăcea.
Am băut cafea în grădină, am vorbit despre copii și despre planurile pentru vară. Când a plecat, m-a întrebat dacă poate să mă mai viziteze.
— Nu trebuie să întrebați de fiecare dată, i-am răspuns râzând. Dar să mă anunțați înainte, să am timp să pregătesc cafeaua.
La câteva săptămâni după aceea, Radu și Oana au venit împreună la mine. L-au cunoscut pe Ilie, au stat la masă și au discutat despre lucruri obișnuite. Au descoperit că era un om liniștit, cu simțul umorului și cu mult bun-simț. Nu le-a promis nimic și nici nu a încercat să le câștige aprobarea prin vorbe mari.
La plecare, Oana m-a luat deoparte.
— Mamă, să știi că îmi place cum te porți când ești cu el. Pari mai veselă.
Am zâmbit.
— Și mie îmi place cum sunt când sunt cu el.
Nu știu ce ne rezervă anii următori și nici nu ne-am grăbit să facem planuri mari. Ilie locuiește la el, eu la mine, iar de câteva ori pe săptămână ne întâlnim, gătim împreună sau ieșim la plimbare.
Într-o dimineață, am mers amândoi la piață. Când am ieșit, aveam două sacoșe destul de grele. Ilie mi-a luat una din mână, așa cum făcuse de atâtea ori cu mulți ani în urmă.
— Tot nu vă lăsați de cumpărăturile astea multe? m-a întrebat zâmbind.
— Nu. Dar măcar acum am cu cine să le împart.
Și am pornit împreună spre casă, fără să mă mai întreb dacă omul de lângă mine avea funcția, pensia sau casa pe care copiii mei le consideraseră cândva atât de importante.