Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut plicul cu degetele tremurând și am scos o foaie împăturită în patru. Scrisul era al Feliciei. Îl recunoșteam din felicitările pe care mi le trimitea când eram copil.
„Doina, nu știu dacă vei citi vreodată rândurile acestea. Nu știu nici măcar dacă mai vrei să auzi de mine. Dar vreau să știi că nu am plecat de acasă pentru că nu te mai iubeam. Am făcut o alegere greșită și am plătit pentru ea, dar niciodată nu am încetat să fiu sora ta.
În ziua în care am plecat, eram convinsă că bărbatul pentru care renunțasem la tot avea să-și respecte promisiunile. Mi-am dat seama destul de repede că mă mințise. S-a întors la familia lui, iar eu am rămas singură, într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni.
M-am întors acasă după câteva luni. Nu voiam să cer nimic. Voiam doar să vorbesc cu tine și să-mi cer iertare. Tata nu m-a lăsat să trec de poartă. Mi-a spus că te-am făcut de rușine și că nu mai am soră. Când l-am întrebat dacă ai spus tu asta, mi-a răspuns că nu mai vrei să mă vezi.
Nu te-am învinovățit niciodată. Am crezut că poate așa este mai bine pentru tine. Dar mi-a fost dor de tine în fiecare zi.
Când am aflat că ai o fetiță, am vrut să-i trimit ceva. Nu aveam curaj să-mi scriu numele pe colet, așa că am rugat-o pe mătușa Rodica să mă ajute. Apoi am continuat în fiecare an. Nu am vrut să vă lipsească lucrurile de care aveam eu nevoie când eram mică.
Nu-ți cer să mă ierți. Vreau doar să știi că sunt aici și că, dacă într-o zi vei dori să mă vezi, eu nu voi închide niciodată ușa în fața ta.
Cu dragoste, sora ta, Felicia.”
Am terminat de citit și am rămas cu foaia în mâini. În jurul meu, rudele începuseră să strângă farfuriile, dar eu nu mai auzeam nimic.
— De ce mi-au spus că a murit? am întrebat-o pe Rodica.
Mătușa și-a tras scaunul mai aproape.
— Pentru că tatăl tău nu a vrut să mai audă de ea. La început, mama voastră spera că se vor liniști lucrurile. Dar el nu a cedat. Spunea că, dacă Felicia se întoarce, o să vă strice și vouă viața.
— Și mama?
— Mama ta suferea. Să nu crezi că nu. Dar nu a avut puterea să i se împotrivească tatălui tău. Când Felicia m-a rugat să o ajut cu primul pachet pentru Mara, mama voastră știa cine îl trimite. A acceptat să-l primească, dar te-a lăsat să crezi că venea de la nașa familiei.
Am privit spre unchiul Sandu. El stătea lângă fereastră și evita să se uite la mine.
— Și tu ai știut tot timpul?
— Eu am știut că trăiește, a răspuns el. Nu am fost de acord cu ce a făcut, dar nici nu am vrut să mă pun împotriva tatălui tău. Era un om încăpățânat. Când lua o hotărâre, nu mai puteai discuta cu el.
— Dar eu eram sora ei! Cum ați putut să mă lăsați să cred că a murit?
Unchiul a rămas tăcut.
Rodica mi-a luat mâna.
— Nu am nicio scuză, Doina. Am crezut că, dacă nu spun nimic, nu se va mai certa nimeni. După aceea au trecut anii și mi-a fost tot mai greu să recunosc că am greșit. Scrisoarea asta trebuia să ajungă la tine de mult.
M-am uitat din nou la plic. Avea o dată de acum șase ani. Felicia scrisese acele rânduri când tata încă trăia. În tot timpul acela, eu îmi vedeam de serviciu, de casă și de copil, fără să știu că sora mea era undeva și aștepta un semn.
— Unde locuiește acum?
Rodica mi-a spus numele unui oraș și mi-a dat un număr de telefon scris pe spatele unei fotografii.
— Este singură. Lucrează la o croitorie și locuiește într-un apartament mic. Ieri m-a întrebat dacă mai păstrezi fotografiile din copilărie. Își amintește că aveai una în care purtați amândouă rochițe albastre.
Am început să plâng. Fotografia aceea era încă la mine, într-un album păstrat în dulap. Aveam șapte ani, Felicia avea șaptesprezece și mă ținea de mână în fața porții casei noastre. Fusese făcută într-o vară, înainte ca totul să se schimbe.
În seara aceea am luat telefonul și am format numărul. Am închis înainte să sune de două ori. Nu știam ce să-i spun. Mi-era teamă că, după atâția ani, nu voi recunoaște vocea ei sau că nu voi putea vorbi fără să plâng.
A doua zi dimineață am încercat din nou.
— Alo?
Am recunoscut-o imediat. Vocea era mai matură, puțin răgușită, dar era vocea surorii mele.
— Felicia?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Doina?
— Eu sunt.
Am auzit-o inspirând adânc.
— Ai citit scrisoarea?
— Da. Și am aflat despre pachete.
— Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ți spun cine sunt. De fiecare dată când pregăteam un colet, mă gândeam că poate într-o zi o să mă întrebi de unde vine. Dar nu s-a întâmplat niciodată.
— Eu am crezut că ești moartă, Felicia.
Vocea mi s-a frânt. De partea cealaltă nu se mai auzea nimic, apoi am auzit-o plângând.
— Știu. Rodica mi-a spus. Nu am vrut să crezi asta, Doina. Am încercat să ajung la tine, dar tata nu m-a lăsat. Iar când mi-a spus că nici tu nu mă mai vrei, am renunțat să mai bat la poarta voastră.
— Eu nu am spus niciodată asta. Niciodată!
— Acum știu. Dar atunci nu știam ce să mai cred.
Am vorbit aproape o oră. Mi-a povestit că bărbatul pentru care plecase nu divorțase niciodată, că relația lor se terminase și că o vreme lucrase pe unde găsise. Își refăcuse viața încet, fără să se căsătorească. Nu îmi cerea să o înțeleg și nici nu încerca să-și justifice alegerea.
Mi-a spus că, atunci când aflase că devenisem mamă, cumpărase primul cadou pentru Mara. Îi alesese o păpușă și câteva hăinuțe, dar nu avusese curajul să le trimită direct. Rodica o ajutase, iar de atunci pachetele deveniseră o obișnuință.
— Mai ai fotografiile noastre? m-a întrebat la un moment dat.
— Le am. Chiar și pe cea cu rochițele albastre.
A început din nou să plângă.
— Credeam că ai aruncat-o.
— Nu am aruncat nimic din ce era al tău.
Am stabilit să ne întâlnim în săptămâna următoare. Am plecat singură cu mașina, iar pe drum am avut timp să mă gândesc la toate lucrurile pe care voiam să i le spun. Îmi pregătisem întrebări despre anii în care nu ne văzuserăm, despre locurile în care trăise și despre cum reușise să continue după ce fusese respinsă de propria familie.
Când am ajuns, o femeie cu părul scurt, ușor încărunțit, mă aștepta în fața blocului. Purta un palton albastru și ținea o geantă mică la piept.
Nu ne-am recunoscut imediat. Ne-am privit câteva secunde, apoi ea a făcut un pas spre mine.
— Doina…
Am îmbrățișat-o înainte să termine. Era mai slabă decât mi-o aminteam, iar părul ei, cândva lung și negru, era acum tuns scurt. Dar când mi-a pus mâna pe spate, am simțit același gest pe care îl făcea când eram copil și mă liniștea după ce cădeam.
Am intrat în apartamentul ei. Pe o comodă avea câteva fotografii, iar într-una dintre ele apăream amândouă în rochițele albastre. O păstrase și ea.
— Nu am vrut să uit de unde am plecat, mi-a spus.
Am stat împreună aproape toată după-amiaza. Nu am reușit să recuperăm douăzeci de ani într-o singură întâlnire. Au fost momente în care ne opream din vorbit, pentru că unele amintiri încă dureau. Dar am aflat unde lucrase, cum locuise și ce făcuse în anii în care eu o credeam pierdută.
Înainte să plec, i-am spus că vreau să o cunoască și Mara.
— Crezi că va vrea? m-a întrebat.
— Este fiica mea. Și are dreptul să-și cunoască mătușa.
În luna următoare, Felicia a venit la noi acasă. A adus un pachet mic, așa cum făcuse în fiecare an, dar de data aceasta nu mai era nevoie de niciun bilețel anonim. Mara a deschis ușa și a îmbrățișat-o după ce i-am spus cine este.
Am pus pe masă fotografia cu rochițele albastre și am așezat-o lângă una nouă, făcută în ziua aceea.
Nu am șters anii în care am trăit despărțite și nici nu am pretins că totul fusese uitat. Dar am început să ne sunăm, să ne vizităm și să ne povestim lucrurile pe care nu avuseserăm cui să le spunem.
Într-o seară, când Felicia se pregătea să plece, am condus-o până la poartă. S-a oprit și s-a uitat spre mine.
— De data asta pot să mai vin?
Am deschis poarta larg.
— De data asta nu mai trebuie să ceri voie nimănui, sora mea.