Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Roxana s-a așezat pe scaun, dar nu și-a desfăcut brațele. Se uita la mine de parcă se pregătea să audă încă o explicație pe care nu avea de gând s-o accepte.
— În ultima seară în care am fost la spital, tatăl tău era încă treaz. Vorbea greu, dar era lucid. M-a întrebat dacă am terminat zacusca pentru iarnă. I-am spus că nici nu mă gândisem la asta, că aveam alte griji.
Am luat de pe masă un prosop curat și am început să șterg câteva picături de ulei de lângă borcane.
— Atunci mi-a spus să nu uit de femeile care îl îngrijiseră. Mi-a amintit de Valentina, de cea care îi aranja perna și de celelalte două infirmiere. Mi-a spus că, atunci când mă întorc acasă și mă apuc din nou de treburile mele, să le duc ceva făcut de mine. Un borcan de zacuscă, niște murături. Ceva din bucătăria noastră.
Roxana și-a coborât privirea.
— Ți-a cerut asta?
— Da. Mi-a spus că nu vrea să creadă că oamenii aceia au fost uitați imediat ce el nu va mai fi acolo. Apoi m-a întrebat dacă o să mă descurc singură acasă. Asta îl preocupa mai mult decât orice.
Am făcut o pauză. Îmi aminteam limpede cum îi ținusem mâna în seara aceea. Nu știam dacă avea să mai apuce să vorbească a doua zi. Îmi era teamă să plec din salon, dar el insista să mă duc acasă și să mă odihnesc.
— Eu nu am uitat ce mi-a cerut, am continuat. Când am început să văd legumele în piață, mi-am spus că trebuie să mă țin de cuvânt. Nu am făcut borcanele ca să mă laud că sunt generoasă. Le-am făcut fiindcă omul meu a vrut să le mulțumească acelor femei.
Roxana a rămas câteva clipe fără să spună nimic. Apoi s-a uitat spre lada în care erau așezate borcanele.
— Și chiar crezi că o să le pese atât de mult de câteva borcane?
— Nu știu cât o să le pese. Dar știu că Valentina m-a sunat după ce a terminat tura, deși nu era obligată să facă asta. Știu că, atunci când Mircea nu mai putea să se ridice singur, femeile acelea îl ajutau fără să-l facă să se simtă neputincios. Pentru un om care toată viața lui muncise și se descurcase singur, lucrul acesta conta enorm.
Fiica mea s-a ridicat și a mers până la fereastră. Afară, câteva frunze galbene se adunaseră lângă gardul vecinului.
— Eu am crezut că te-ai atașat prea mult de spital, a spus ea. De fiecare dată când veneam, vorbeai despre ele. Mă gândeam că poate îți este greu să te desprinzi de perioada aceea.
— Mi-e greu să mă desprind de perioada aceea. Dar nu pentru că vreau să mă întorc acolo. Mi-e dor de tatăl tău, Roxana. Asta este tot. Și uneori, când îmi amintesc cât de singur se simțea în salon, mă gândesc că măcar în ultimele lui zile a avut lângă el niște oameni care l-au tratat cu bunătate.
Roxana s-a întors spre mine.
— Știi ce m-a deranjat, de fapt? Că am venit aici și am văzut toate borcanele astea pregătite pentru ele. Copiii m-au întrebat de câteva ori când le mai faci zacuscă. Le-am spus că venim la tine și că sigur ne întoarcem cu ceva bun. Când am văzut că nu ai pus nimic deoparte, m-am simțit de parcă nu te mai gândești la noi.
Abia atunci am înțeles că, dincolo de reproșul ei, era și o dezamăgire pe care nu știuse să mi-o spună altfel.
— Puteai să-mi spui că vă este poftă de zacusca mea. Nu trebuia să-mi vorbești așa.
— Știu, mamă. Dar m-am enervat.
Am deschis cămara și am scos două borcane de anul trecut, pe care le păstrasem pentru zilele în care veneau nepoții. Le-am așezat pe masă.
— Uite, astea sunt pentru voi. Iar dacă vreți din cele proaspete, mai facem împreună o tură. Nu am terminat de copt toate vinetele.
Roxana a zâmbit puțin, dar nu a luat borcanele. S-a uitat la etichetele pe care scrisesem numele infirmierelor.
— Când vrei să le duci?
— Mâine dimineață. Am vorbit cu Valentina și mi-a spus că le găsesc pe toate patru la schimbul de zi.
— Atunci vin și eu cu tine.
Am privit-o surprinsă.
— Nu trebuie să vii dacă nu vrei.
— Vreau. Cred că ar fi trebuit să le mulțumesc și eu. Până la urmă, au avut grijă de tata.
A doua zi, am așezat borcanele în două lăzi și le-am acoperit cu prosoape, ca să nu se lovească în mașină. Roxana a venit la timp și m-a ajutat să le duc până la intrarea spitalului.
Valentina ne-a întâmpinat pe hol. Când m-a văzut, a zâmbit și m-a întrebat cum mă descurc acasă. Apoi a observat lăzile.
— Doamna mea, ce ați făcut acolo?
— Ce mi-a cerut Mircea. V-am adus câte ceva din grădina și bucătăria mea. Nu sunt cine știe ce, dar sunt făcute cu drag.
Le-am împărțit borcanele. Celelalte infirmiere au venit pe rând, iar când au citit etichetele, una dintre ele și-a dus mâna la gură, emoționată.
— Să știți că și noi ni-l amintim, mi-a spus Valentina. Era un om tare politicos. Chiar și când îl durea, ne întreba dacă am apucat să mâncăm.
Roxana stătea lângă mine și asculta. Una dintre femei i-a povestit cum tatăl ei le mulțumea de fiecare dată când îl ajutau să se ridice. Nu era nimic spectaculos în întâmplările acelea, dar toate aveau ceva în comun: Mircea nu uitase să fie atent cu oamenii din jurul lui, nici atunci când îi era cel mai greu.
La plecare, Valentina m-a îmbrățișat.
— Să mai veniți pe la noi, mi-a spus. Dar data viitoare să nu mai munciți atât pentru noi. Aveți și dumneavoastră grijă de sănătate.
În mașină, Roxana a rămas tăcută până aproape de casă.
— Mamă, săptămâna viitoare mai ai vinete?
— Mai am câteva lăzi. De ce?
— Aș vrea să facem împreună zacuscă. Să-mi arăți și mie cum o faci tu, că mie nu-mi iese niciodată la fel.
Am râs. I-am spus că trebuie să aibă răbdare și că nu se face totul într-o oră, cum ar vrea ea.
În săptămâna următoare, Roxana a venit cu copiii. Am copt vinetele, am curățat gogoșarii și am pregătit o nouă tură de zacuscă. De data aceasta, am umplut borcanele împreună, iar nepoții au lipit etichete colorate pe capace.
Unele au rămas la mine, altele au plecat cu ei. Nu am mai făcut socoteala câte erau pentru familie și câte pentru altcineva.
Am păstrat însă un borcan de zacuscă pe care am scris numele lui Mircea. L-am pus pe raftul de sus din cămară, lângă fotografia lui. Nu pentru că ar fi putut să-l mănânce, ci pentru că mi se părea firesc să am acolo și o urmă din toamna în care îi împlinisem ultima rugăminte.
Roxana nu mi-a mai reproșat niciodată că muncesc pentru străini. Iar eu am înțeles că uneori oamenii apropiați nu au nevoie doar de borcanele pe care le pregătim pentru ei, ci și de puțin timp petrecut împreună.