Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin s-a uitat la mama, apoi la foile pe care le pusesem pe masă.
— Ce transferuri, mamă?
Maria și-a strâns halatul în jurul trupului.
— Cele pe care ți le-am făcut în ultimele luni.
Corina s-a apropiat de masă.
— Florin, despre ce vorbește?
Fratele meu și-a frecat fruntea.
— Am avut niște probleme.
— Ce probleme?
— Am rămas fără serviciu o perioadă. Am avut rate, niște datorii și alte cheltuieli. Mama m-a ajutat.
Corina a privit-o pe mama.
— Și noi nu am știut nimic?
— Nu am vrut să vă îngrijorați, a răspuns Maria.
Am întors prima foaie.
— Aici sunt 1.000 de lei. Apoi încă 800. În luna următoare, 1.200. Și încă 900 în decembrie.
Florin a încercat să ia hârtiile.
— Nu trebuie să facem inventarul în fața tuturor.
— Ba trebuie, am spus. Pentru că tocmai discutam despre cum mama nu-și mai permite să încălzească apartamentul.
Corina s-a uitat la fratele nostru.
— Cât ai primit în total?
— Nu știu exact.
— Eu știu, a spus mama. Aproape 14.000 de lei.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Florin a rămas cu ochii în podea.
— Mi-ai spus că mă ajuți până mă pun pe picioare, mamă. Nu că o să-mi ceri socoteală.
Maria s-a ridicat încet.
— Nu-ți cer socoteală pentru că te-am ajutat. Îți cer să înțelegi că eu am rămas fără bani pentru lucrurile mele.
— O să-ți dau înapoi.
— Când?
Florin n-a răspuns.
— Eu am ajuns să dorm cu două pulovere pentru că nu-mi permiteam să țin căldura pornită toată ziua. Iar tu îmi spui că o să-mi dai banii cândva.
Corina s-a așezat lângă mama.
— De ce nu mi-ai spus și mie?
— Pentru că tu ai și tu cheltuielile tale.
— Și Florin nu le avea?
Mama a oftat.
— Este băiatul meu. Am vrut să-l ajut.
Am privit-o cu tristețe.
În familia noastră, Florin fusese întotdeauna copilul care avea nevoie de ajutor. Corina fusese cea responsabilă, iar eu, cea mică, fusesem considerată prea puțin realizată ca să conteze ce spuneam.
Dar nimeni nu se întrebase de ce mama ajunsese să-și reducă încălzirea pentru a-i putea trimite bani fratelui nostru.
— Mamă, apartamentul nu se închiriază, am spus.
Florin a ridicat capul.
— De ce?
— Pentru că mama locuiește acolo. Nu este o locuință pe care să o eliberăm ca să încasăm noi chiria.
— Eu nu am spus să plece mâine.
— Dar ai început să calculezi banii înainte să te întrebi dacă are unde să stea la căldură.
Corina a intervenit:
— Irina are dreptate. Am început să împărțim apartamentul de parcă mama nu mai era acolo.
Florin s-a ridicat.
— Bine. Atunci ce propuneți? Să plătim toți?
— Da, am răspuns. Exact asta propun.
Am luat o foaie curată.
— Mama are nevoie de căldură, medicamente și bani pentru mâncare. Nu are nevoie să se mute într-o casă rece de la țară doar pentru că noi vrem să păstrăm apartamentul liber pentru chiriași.
Corina a dat din cap.
— Putem împărți cheltuielile lunare în funcție de cât câștigăm fiecare.
— Eu încă nu câștig cât înainte, a spus Florin.
— Atunci contribui cât poți, dar nu mai iei bani de la mama fără să te gândești la ce-i rămâne ei.
Florin s-a uitat spre Maria.
— Îmi pare rău.
Mama nu i-a răspuns imediat.
— Știu că ai avut greutăți, băiete. Dar și eu am 71 de ani. Nu mai pot să mă port ca și cum pensia mea ar fi fără sfârșit.
Am stabilit atunci că Florin va începe să-i restituie treptat banii, fără să-și neglijeze obligațiile proprii. Corina și cu mine urma să contribuim lunar la cheltuielile mamei, fiecare după posibilități.
Nu era o soluție spectaculoasă.
Era însă una corectă.
După ce frații mei au plecat, am rămas cu mama în bucătărie.
— Irina, tu chiar ai putea să mă ajuți cu facturile?
— Da, mamă.
— Dar tu nu câștigi cât Florin.
Am zâmbit.
— Nici nu trebuie să câștig cât el ca să pot fi de folos.
Am deschis caietul în care îmi notam comenzile de croitorie.
— Uite, luna aceasta am câteva lucrări. Nu sunt bani mulți, dar sunt constanți. Și mai am o idee.
De câțiva ani lucram de acasă. Scurtam haine, schimbam fermoare, făceam mici reparații și coseam perdele. Nu câștigam mult, dar aveam cliente care reveneau.
Am hotărât să mă ocup de cheltuielile mamei împreună cu Corina, fără să-i luăm pensia sau să-i controlăm banii.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să chemăm un instalator. A verificat centrala și instalația, apoi ne-a arătat ce reglaje puteam face pentru a reduce pierderile de căldură fără să ținem apartamentul rece.
Am verificat și dacă mama putea beneficia de vreun sprijin pentru încălzire, în funcție de veniturile ei și de condițiile legale.
După câteva zile, mama m-a sunat.
— Irina, am făcut căldură în sufragerie.
— Și?
— Este atât de bine! N-am mai stat cu halatul gros peste pulover.
Am râs.
— Așa trebuie să fie.
În săptămânile următoare, Florin a început să-i restituie banii. Nu a putut achita totul deodată, dar a respectat înțelegerea.
Într-o duminică ne-am întâlnit din nou la mama.
Florin a adus cumpărături, Corina a plătit o parte din facturi, iar eu am venit cu niște perdele pe care le reparasem.
Mama ne-a privit pe toți trei.
— Acum parcă sunteți copiii mei.
Florin a zâmbit stânjenit.
— Am fost mereu, mamă.
— Da. Dar uneori v-ați purtat de parcă eu eram doar un loc în care vă întorceați când aveați nevoie de ceva.
Nimeni n-a contrazis-o.
După ce am băut cafeaua, Florin m-a prins lângă ușă.
— Irina, vreau să-ți spun ceva.
— Te ascult.
— Eu te-am considerat mereu cea care n-a ajuns nicăieri.
Am ridicat din sprâncene.
— Știu.
— Dar tu ai fost singura care s-a ridicat de la masă când mama a spus că pleacă.
— Nu trebuie să fii bogat ca să observi că un om are nevoie de ajutor.
A dat din cap.
— Îmi pare rău.
Nu i-am ținut o predică.
— Atunci arată-mi că ai înțeles.
În iarna aceea, mama nu s-a mutat la țară.
A rămas în apartamentul în care ne crescuse și a avut căldură fără să fie nevoită să aleagă între factură și mâncare.
Casa bătrânească a rămas așa cum o lăsase tata, iar primăvara am mers împreună acolo să verificăm acoperișul și soba. Nu pentru că mama trebuia să plece, ci pentru că voia să păstreze locul în care își trăise o parte din viață.
Într-o seară de februarie, când am trecut pe la ea, am găsit-o lângă fereastră, privind zăpada.
— Știi ce mă bucură cel mai mult? m-a întrebat.
— Ce?
— Că nu mai trebuie să mă gândesc dacă aprind sau nu căldura.
I-am luat mâna.
— N-ar fi trebuit să ajungi vreodată să alegi între căldură și mâncare.
Mama a zâmbit.
— Și nici tu n-ar fi trebuit să fii considerată copilul care n-a ajuns nimic.
Am râs.
Nu ajunsesem bogată și nici nu aveam să devin peste noapte femeia de succes pe care frații mei o admirau.
Dar în ziua aceea, la masa de duminică, eu fusesem singura care înțelesese că apartamentul mamei nu era o oportunitate de câștig.
Era casa ei.
Iar mama nu trebuia să plece din propria casă ca să le fie copiilor mai ușor să-și facă socotelile.