Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ileana a ținut plicul între degete și a privit câteva clipe scrisul meu.
— Pentru că, în iarna în care am rămas fără bani de lemne, tu ai fost cea care ne-a ajutat. Iar eu m-am purtat cu tine de parcă nu meritai să fii lângă băiatul meu.
Am rămas în picioare.
— Nu v-am ajutat ca să-mi mulțumiți.
— Știu. Tocmai asta mă doare.
A desfăcut hârtia și a netezit-o pe genunchi.
— Soțul meu murise de un an. Pensia mea era mică, lemnele se terminaseră, iar eu nu voiam să-i spun lui Radu că nu mai aveam bani. Tu ai aflat de la vecina mea și mi-ai trimis bani fără să mă întrebi nimic.
— Era o iarnă grea.
— Mi-ai trimis și medicamente când nu puteam ieși din casă. Iar eu, în loc să-ți mulțumesc, am continuat să te critic.
M-am așezat lângă ea.
— Ileana, au trecut mulți ani.
— Pentru tine poate. Eu mi-am amintit de fiecare dată când am rămas singură.
A pus hârtia înapoi în plic.
— Știi de ce nu te-am plăcut la început?
Am clătinat din cap.
— Pentru că Radu nu mai făcea nimic fără să te întrebe. Eu eram obișnuită să fiu cea care știa ce este bine pentru el. Când s-a căsătorit, am simțit că pierd locul pe care îl aveam în viața lui.
Am privit-o fără să o întrerup.
— Și în loc să înțeleg că băiatul meu își întemeiase propria familie, am început să caut defecte la tine. Dacă găteam ceva, spuneam că tu nu știi. Dacă veneai în vizită, găseam ceva de criticat. Dacă Radu te lăuda, mă supăram.
— M-ați făcut de multe ori să nu mai vreau să vin.
Ileana a dat încet din cap.
— Știu.
— Am venit de multe ori doar pentru Radu și copii. Nu pentru că mă simțeam bine aici.
A început să plângă.
— Și astăzi ai venit totuși.
— Era ziua dumneavoastră.
— Băieții mei n-au venit.
Nu am încercat să-i apăr.
— Au spus că drumul este închis.
— Știu. Și poate au avut dreptate. Nu vreau să-și pună viața în pericol. Dar nici măcar nu m-au întrebat dacă am lemne sau dacă am mâncat.
Am privit spre sobă.
— Mai aveți lemne?
— Pentru câteva zile. Petre mi-a adus un braț săptămâna trecută.
— Atunci trebuie să ne ocupăm de asta.
— Nu vreau să te pun la treabă.
Am zâmbit.
— Nu m-ați pus. Eu am venit.
Am mers împreună până în tindă. Am verificat lemnele și am văzut că mai erau câteva bucăți uscate lângă sobă. Celelalte erau în șopron, dar zăpada acoperise intrarea.
Nu puteam face mare lucru în seara aceea.
Am sunat un vecin care locuia mai aproape și l-am rugat să treacă a doua zi, dacă vremea permitea, să ne ajute cu lemnele.
Apoi am pregătit masa.
Ileana încă păstra sarmalele pe care le făcuse pentru ziua ei. Am încălzit câteva rulouri mici de varză murată într-o oală de lut și am pus alături mămăligă și smântână.
— Nu trebuia să te apuci de gătit, a spus ea.
— Nu mă apuc de nimic greu. Doar încălzim mâncarea.
Am stat la masă doar noi două.
Pentru prima dată în mulți ani, nu a mai încercat să-mi spună cum trebuia să fac lucrurile.
După ce am terminat, am strâns farfuriile și am pus ce rămăsese într-un vas.
— Elena, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Dacă eu nu te-am primit în familia asta așa cum trebuia, de ce ai venit tocmai tu astăzi?
Am lăsat vasul pe masă.
— Pentru că nu voiam să vă petreceți ziua singură. Și pentru că nu mi-am dorit niciodată să ajung să fiu ca dumneavoastră atunci când m-am simțit rănită.
A rămas cu privirea în jos.
— M-ai iertat?
Am ales cu grijă cuvintele.
— Nu pot să spun că am uitat tot. Dar nu mai vreau să port supărarea aceea cu mine.
— Este mai mult decât merit.
— Nu este vorba despre ce meritați. Este vorba despre cum aleg eu să trăiesc.
Am mai stat lângă sobă aproape două ore.
La un moment dat, telefonul ei a sunat din nou.
Era Sorin.
— Mamă, cum ești?
— Bine.
— A ajuns cineva?
Ileana s-a uitat spre mine.
— Elena a venit.
— A mers pe jos prin zăpadă?
— Da.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Să-i mulțumești din partea mea.
Ileana a închis telefonul fără să-i răspundă.
— De ce n-ai spus că te-a durut că n-au venit? am întrebat-o.
— Pentru că nu vreau să-i fac să se simtă vinovați.
— Dar dumneavoastră aveți voie să fiți supărată.
A zâmbit trist.
— La vârsta asta încă învăț.
A doua zi, viscolul s-a mai domolit. Vecinul a reușit să ajungă până la poartă și ne-a ajutat să curățăm intrarea în șopron. Am verificat stocul de lemne și am stabilit să mai aducem câteva brațe înainte de următoarea ninsoare.
Radu m-a sunat spre seară.
— Elena, mama mi-a spus că ai rămas la ea.
— Da.
— De ce nu mi-ai spus că ai pornit pe jos?
— Pentru că nu voiam să te îngrijorez.
— Puteai să-mi spui. Veneam dacă știam.
— Radu, ți-am spus că drumul era blocat. Nu puteai să ajungi cu mașina. Dar puteai să întrebi dacă mama are nevoie de ceva.
A tăcut.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să te cerți cu ea. Dar nu o lăsați să se descurce singură toată iarna.
— O să vorbesc cu Sorin. Facem un program. Unul dintre noi trece în fiecare săptămână.
— Nu promiteți doar ca să închideți discuția.
— Nu. De data asta chiar facem.
În următoarele luni, lucrurile au început să se schimbe.
Radu a venit cu copiii într-un weekend, iar Sorin a adus lemne și a reparat poarta care nu se mai închidea bine. Nu au devenit peste noapte fiii perfecți, dar au început să fie mai atenți la nevoile mamei lor.
Ileana a început și ea să mă sune.
La început, doar pentru lucruri practice.
— Elena, știi cum se face supa aceea de legume pe care ai adus-o?
Apoi pentru lucruri mărunte.
— Am văzut că a înflorit liliacul la poartă.
Într-o zi de primăvară, când am mers din nou la ea, mi-a arătat fotografia de la nunta noastră.
O pusese într-o ramă nouă.
— Acum stă aici, lângă fotografia băieților.
M-am uitat la ea.
— Este frumoasă.
— Și tu erai frumoasă atunci. Doar că eu eram prea încăpățânată ca să văd asta.
Am râs.
Înainte să plec, Ileana mi-a dat o pungă cu nuci și două borcane de dulceață.
— Pentru copii.
— Nu trebuia.
— Știu. Dar vreau.
Am luat punga și am îmbrățișat-o.
Nu deveniserăm mamă și fiică. Nici nu aveam cum să recuperăm douăzeci de ani în câteva luni.
Dar începuserăm să fim două femei care nu mai aveau nevoie să-și demonstreze cine are dreptate.
În iarna următoare, când Ileana a împlinit 79 de ani, nu am mai așteptat să văd cine vine primul.
Am plecat din timp, înainte să se închidă drumul.
De data aceasta au venit și Radu, și Sorin, împreună cu nepoții.
Ileana pregătise din nou masa.
Dar înainte să ne așezăm, m-a prins de mână și mi-a șoptit:
— Anul trecut ai venit când eu credeam că nu mai vine nimeni.
— Am venit pentru că erați singură.
— Nu. Ai venit pentru că ai avut o inimă mai mare decât supărarea ta.
Am strâns-o de mână.
Și atunci am înțeles că uneori oamenii nu au nevoie să le ștergem trecutul ca să putem construi ceva nou.
Au nevoie doar să recunoască ce au făcut și să nu mai repete.