Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Călin a mărit fotografia de pe telefon și a citit din nou anunțul.
— Mamă, apartamentul tău este închiriat?
Valeria a rămas în pragul bucătăriei.
— Ce tot cauți pe internet?
— Nu caut nimic. Mi-a apărut anunțul când am verificat adresa. Este apartamentul tău?
— Da.
— Și de când îl închiriezi?
— De ceva vreme.
— Cât înseamnă “ceva vreme”?
Valeria și-a aranjat halatul.
— De aproape un an.
Am rămas nemișcată.
— Un an? am întrebat.
Soacra mea s-a întors spre mine.
— Da. Și ce este cu asta?
Călin a pus telefonul pe masă.
— Ne-ai spus că nu-ți ajunge pensia și că ai ajuns să nu-ți mai poți plăti întreținerea.
— Nu-mi ajungea.
— Dar încasezi chirie în fiecare lună?
Valeria a oftat.
— Apartamentul era gol. Ce era să fac, să-l las să se degradeze?
— Nu asta te-am întrebat.
Am privit-o atent.
— Cât primești?
— Nu vă privește.
Călin a insistat:
— Ba mă privește, mamă. Locuiești la noi de aproape un an pentru că ai spus că nu mai poți suporta cheltuielile. Noi am plătit totul.
Valeria a răspuns după câteva secunde:
— O mie opt sute de lei.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— În fiecare lună?
— Da.
— Și nu ne-ai spus nimic?
— Nu v-am spus pentru că banii aceia sunt ai mei.
Călin s-a ridicat.
— Nimeni nu spune că nu sunt ai tăi. Dar de ce ne-ai lăsat să credem că nu ai niciun venit în afară de pensie?
Valeria a ridicat din umeri.
— Pentru că pensia mea este mică.
— Și chiria?
— O pun deoparte.
— Pentru ce?
— Pentru bătrânețea mea.
Am izbucnit într-un râs scurt, fără bucurie.
— Valeria, dumneata ai 70 de ani și noi te-am primit aici tocmai ca să nu-ți fie greu. Eu am plătit facturile, am cumpărat alimente și am făcut loc în casă. Iar dumneata îmi numeri dușurile ca să-mi ceri să achit aproape toată factura la gaz.
— Nu am cerut să plătești toată factura.
— Ai cerut să plătesc cea mai mare parte.
— Pentru că tu consumi mai mult.
Călin a luat foaia cu tabelul și a privit-o.
— Mamă, de când faci evidența dușurilor?
— De când au început facturile să fie atât de mari.
— Și ai notat și dușurile tale?
— Evident.
— Dar ai notat și faptul că folosești zilnic apa caldă pentru spălat rufe și pentru curățenie?
Valeria a rămas fără răspuns.
— Nu mai putem continua așa, a spus Călin.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să știm exact cum stăm. Dacă locuiești aici, discutăm cheltuielile deschis. Nu mai acceptăm să ne spui că nu ai bani, în timp ce încasezi chirie și păstrezi totul pentru tine.
— Deci vreți să mă puneți să plătesc chirie propriului meu copil?
— Nu, mamă. Vrem să nu mai fii nedreaptă cu Irina.
Am rămas tăcută.
Nu mă așteptasem să-l aud vorbind atât de limpede.
Valeria s-a întors spre mine.
— Tu ai întors totul împotriva mea.
— Nu eu am făcut tabelul.
— Eu am vrut doar să economisim!
— Atunci trebuia să începi prin a spune adevărul despre veniturile tale.
În seara aceea, Călin a verificat împreună cu mama lui cheltuielile reale ale apartamentului. Au stabilit cât însemnau utilitățile, întreținerea și cumpărăturile comune.
Nu am cerut să-mi plătească dușurile și nici nu am făcut un tabel cu numărul de pahare de apă băute de fiecare.
Am cerut doar o contribuție lunară corectă, stabilită de comun acord.
Valeria a refuzat inițial.
— Eu nu am venit aici ca să fiu taxată.
— Nici eu nu m-am căsătorit ca să fiu verificată la fiecare duș, i-am răspuns.
Călin a propus o soluție simplă: mama lui urma să contribuie cu o sumă rezonabilă la cheltuielile gospodăriei, iar restul veniturilor rămâneau la dispoziția ei. Dacă nu dorea să contribuie, putea să se întoarcă în apartamentul propriu, pe care îl putea folosi după cum considera.
Valeria a ales să rămână.
În prima lună a plătit contribuția stabilită, dar nu s-a oprit imediat din comentariile despre consum.
Într-o dimineață m-a găsit pregătindu-mă să intru la duș.
— Iar faci baie?
M-am întors spre ea.
— Da. Și nu trebuie să-mi notezi ora.
A rămas câteva clipe fără răspuns, apoi a plecat.
Au trecut câteva săptămâni.
În februarie, când factura la gaz a venit din nou, am pus-o pe masă.
Valeria a luat-o și a privit suma.
— Tot mare este.
— Este iarnă. Și încălzirea costă.
— Poate ar trebui să mai reducem temperatura.
Călin a ridicat privirea din ziar.
— Dacă vrem să economisim, o facem cu toții. Dar nimeni nu mai hotărăște singur câtă căldură are voie să folosească altcineva.
Valeria n-a mai spus nimic.
În martie, a venit la mine cu un borcan de dulceață pe care îl primise de la o vecină.
— Irina, am făcut niște calcule.
Am zâmbit.
— Sper că nu despre dușuri.
A râs încurcată.
— Nu. Despre apartamentul meu. M-am gândit să nu mai țin chiria doar pentru mine. Vreau să pun deoparte și bani pentru reparațiile lui, iar dacă rămân aici, să contribui corect.
— Este alegerea dumitale.
— Și am să renunț la tabel.
— Foarte bine.
A făcut o pauză.
— Dar tu chiar faci duș de două ori pe zi?
Am izbucnit în râs.
— Valeria!
A început să râdă și ea.
Nu ne-am transformat peste noapte în cele mai bune prietene. Dar măcar nu mai ținea nimeni socoteala apei calde.
În iarna următoare, când a venit factura la gaz, Călin a pus-o pe masă și a spus:
— O împărțim cum am stabilit.
Valeria și-a scos banii din portofel și i-a pus lângă factură.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Irina, vezi că astăzi am făcut duș doar o dată.
— Foarte bine. Dar să nu crezi că primești reducere.
Am râs amândouă.
Și atunci mi-am dat seama că uneori nu factura este cea mai mare problemă într-o casă, ci felul în care oamenii ajung să se măsoare unii pe alții în loc să vorbească sincer.