Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a luat sacoșa din mâna mea și a urcat primul scările, iar Cristina a venit în urma noastră, fără să mai spună nimic.
Când am intrat în apartament, fiul meu a pus borcanele pe blatul din bucătărie.
— Acum vreau să-mi explici ce le-ai spus prietenelor tale despre murăturile mamei.
Cristina și-a dat geaca jos.
— Nu înțeleg de ce faci atâta caz.
— Pentru că tocmai am aflat că arunci mâncarea pe care o aștept în fiecare toamnă.
— Radu, sunt niște borcane! Nu s-a terminat lumea.
— Atunci de ce mi-ai spus că nu mai avem?
A rămas tăcută.
Fiul meu a deschis dulapul de sub blat și a scos un borcan început cu castraveți murați.
— Pe ăștia cine i-a cumpărat?
— Nu contează.
— Ba contează. Sunt ai mamei.
A desfăcut capacul și a luat un castravete.
— Ăștia sunt cei pe care îi căutam.
Cristina a oftat.
— Nu mai pot cu murăturile astea.
Radu a pus borcanul la loc.
— De ce nu mi-ai spus că le arunci?
— Pentru că știam că te superi.
— Și atunci ai preferat să mă minți?
Am rămas lângă ușă, fără să intervin.
Nu venisem să le stric căsnicia și nici să-mi oblig nora să mănânce ceva ce nu-i plăcea.
Voiam doar să nu-mi mai arunce munca la gunoi.
Radu s-a întors spre mine.
— Mamă, tu știai că eu mănânc din borcanele astea?
Am zâmbit.
— Bănuiam.
— De unde?
— În fiecare toamnă îmi spuneai că ai terminat castraveții, dar Cristina îmi spunea că nu-i place nimic din ce trimit.
Fiul meu a râs.
— Și eu credeam că nu observi.
— Am 66 de ani, Radu. Nu am pierdut chiar toate lucrurile din vedere.
Cristina s-a așezat pe un scaun.
— Bine. Vrei să știi ce le-am spus prietenelor mele?
Radu a încrucișat brațele.
— Da.
— Le-am spus că fac singură murături.
Am ridicat sprâncenele.
— Cum adică?
— Când vin la noi, pun gogonelele în boluri, castraveții în farfurii și le spun că sunt făcute de mine.
Radu a început să râdă.
— Tu?
— Da, eu!
— Dar tu nici nu știi să pui un castravete la murat!
— Știu să cumpăr ingrediente!
Am încercat să-mi țin zâmbetul, dar nu am reușit.
— Și ce le spui despre rețetă? am întrebat.
Cristina și-a acoperit fața cu palmele.
— Că este o rețetă veche de familie și că nu dau toate secretele.
Radu a izbucnit în râs.
— Asta este prea bună! Mama stă în sat și muncește două zile la borcane, iar tu primești laudele!
— Nu râde!
— Nu râd de tine. Râd pentru că ai ajuns să te lauzi cu munca altcuiva.
Am ridicat un borcan cu dulceață de gutui.
— Pe asta ai făcut-o tot tu?
Cristina a început și ea să râdă, de data aceasta cu jenă.
— Și pe asta.
— Atunci trebuie să-ți spun ceva. Am muncit trei ore să curăț gutuile acelea.
— Știu.
— Nu, nu știi. Ai văzut doar borcanul ajuns la ușă.
Radu a pus mâna pe umărul meu.
— Mamă, îmi pare rău că ai găsit borcanele lângă ghenă.
— Și mie îmi pare rău că le-am adus fără să întreb.
Cristina s-a uitat la mine.
— Nu trebuia să le arunc. Puteam să vi le dau înapoi.
— Da, puteai.
— Dar nici nu vreau să credeți că trebuie să mâncăm tot ce trimiteți.
— Nici nu trebuie. Eu nu am făcut conserve ca să vă oblig să le mâncați.
Am tras un scaun și m-am așezat.
— Cristina, dacă nu-ți plac murăturile mele, spune-mi. Dacă nu mai aveți loc, spune-mi. Dar nu mă lăsa să cred că vă bucurați de ele, iar apoi să le găsesc lângă gunoi.
— Am înțeles.
Radu a deschis unul dintre borcanele cu gogonele.
— Eu, în schimb, vreau să primesc în continuare.
— Tu nu te mai saturi, am spus.
— Mai ales din cele cu hrean.
Cristina a râs.
— Astea sunt preferatele lui. Când vine seara de la serviciu, deschide frigiderul și caută borcanul. Uneori îl termină într-o singură zi.
— Și tu îmi spuneai că nu le mănâncă nimeni!
— Nu voiam să mă cerți că le arunc.
Radu s-a uitat la ea.
— Ai fi putut să-mi spui că nu le vrei. Le luam eu.
— Și eu ce făceam cu toate borcanele?
— Le duceam la mama înapoi.
Am zâmbit.
— Puteai să le duci și goale. Nu mă supăram.
Înainte să plec, am lăsat pe masă doar două borcane: unul cu gogonele și unul cu dulceață de gutui.
Restul le-am luat acasă.
Nu mai voiam să umplu balconul lor cu lucruri pe care nu le ceruseră.
Dar Radu m-a condus până la lift cu o altă rugăminte.
— Mamă, la toamnă să-mi pui deoparte zece borcane de castraveți.
— Zece?
— Și câteva cu varză murată.
Din spatele lui s-a auzit Cristina:
— Și mie două cu dulceață de gutui!
M-am întors surprinsă.
— Credeam că nu mănânci dulceață de țară.
A început să râdă.
— Pe asta o mănânc.
În toamna următoare nu am mai trimis nimic cu microbuzul fără să întreb înainte.
Am sunat-o pe Cristina.
— Câte borcane vreți anul acesta?
— Două cu castraveți, trei cu gogonele și unul cu dulceață.
— Atât?
— Pentru început. Radu a zis că dacă mai cerem multe, trebuie să vină să vă ajute la cules.
Am râs.
— Foarte bine. Să vină.
În octombrie, Radu a venit într-adevăr la mine. A spălat borcane, a cărat lăzi și a ajutat la pregătirea legumelor.
Cristina a venit și ea.
Prima dată când a gustat gogonelele, a strâmbat din nas.
— Cam acre.
— Așa trebuie să fie, am spus.
A mai luat una.
— Dar sunt bune.
Radu a izbucnit în râs.
— Să le spui și prietenelor tale că rețeta este secretă!
De data aceasta, Cristina nu s-a mai supărat.
— Le spun că am învățat de la soacra mea.
Și așa a rămas.
Nu am devenit cea mai bună prietenă a nurorii mele peste noapte. Nici nu era nevoie.
Am învățat însă să întreb înainte să trimit, iar ea a învățat să nu arunce munca altuia doar fiindcă nu se potrivește cu gusturile ei.
Cât despre Radu, în fiecare iarnă îmi trimite aceeași fotografie: un borcan gol, cu capacul pus alături.
Sub fotografie scrie mereu:
— Mamă, mai ai din cele cu hrean?
Și eu îi răspund:
— Am. Dar la anul vii să mă ajuți!