Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică nu-i mai ai? a repetat Ștefan, uitându-se la tatăl lui.
Cătălin și-a băgat mâinile în buzunarele jachetei.
— Am dat un avans.
— Pentru mașină?
— Da.
— Din banii luați pe porcul bunicii?
— Ștefan, termină cu tonul ăsta.
Nepotul meu a făcut un pas înapoi.
— Eu nu ți-am cerut să vinzi nimic de la bunica.
Cumpărătorul a intervenit:
— Pe mine nu mă interesează pentru ce ați folosit banii. Eu am plătit pentru un porc pe care omul ăsta nu avea dreptul să mi-l vândă.
— Vă dau banii înapoi, a spus Cătălin.
— Când?
Fiul meu n-a răspuns.
Atunci am înțeles că aștepta să intervin eu.
Probabil credea că voi intra în casă, voi scoate economiile și voi acoperi diferența ca să nu se facă de râs în fața oamenilor.
Mai făcusem asta în alte forme.
Nu cu asemenea sume, dar de multe ori îi reparasem greșelile înainte să apuce să simtă consecințele.
— Mamă, a spus el încet, am nevoie de câteva zile.
— Atunci îi ceri omului câteva zile.
— Dar poate îl ajuți tu acum și îți dau eu banii.
— Nu.
M-a privit surprins.
— Ai bani puși deoparte.
— Da. Ai mei.
Ștefan și-a întors capul spre mine.
— Bunico, să nu-i dai.
Cătălin s-a înfuriat.
— Nu te băga între mine și mama mea.
— M-ai băgat tu când ai spus că ai vândut porcul pentru mașina mea.
Asta l-a oprit.
Cumpărătorul și-a scos telefonul.
— Eu nu vreau scandal. Vreau să rezolvăm. Îmi restituiți suma și plec. Porcul rămâne doamnei.
Cătălin a sunat atunci omul căruia îi dăduse avansul pentru mașină.
A vorbit câteva minute mai departe de noi.
Când s-a întors, avea fața încordată.
— Îmi restituie avansul, dar nu astăzi. Mâine.
Cumpărătorul a acceptat să aștepte până a doua zi, după ce Cătălin i-a restituit pe loc partea de bani pe care o mai avea.
Omul care venise pentru tăiatul porcului a rămas lângă poartă.
— Doamnă Marcela, eu ce fac?
M-am uitat spre coteț.
Apoi spre vecinii care veniseră să mă ajute.
— Astăzi nu mai facem nimic.
Cătălin a ridicat privirea.
— Mamă, oamenii sunt aici.
— Tocmai de aceea. Ziua asta a început cu prea multă ceartă. Porcul mai poate rămâne câteva zile. Eu nu vreau să facem treaba asta cu nervi și scandal.
Vecinii au înțeles.
Am strâns vasele pregătite și ne-am întors în casă.
Ștefan a rămas cu mine.
Cătălin a plecat să rezolve banii.
A doua zi, cumpărătorul și-a primit întreaga sumă.
Nu de la mine.
Cătălin recuperase avansul pentru mașină și completase diferența din economiile lui.
Seara a venit din nou.
— Am rezolvat.
— Bine.
— Omul și-a primit banii.
— Bine.
A rămas lângă ușă.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu. Credeam că o să discutăm.
— Discutăm.
L-am poftit în casă.
Ștefan era și el acolo.
— Tu de ce ai vrut atât de mult să-i cumperi mașina? l-am întrebat pe Cătălin.
— Pentru că are nevoie.
— Am autobuz, a spus Ștefan.
— Pierzi mult timp.
— Dar nu ți-am cerut mașină acum.
Cătălin s-a uitat la fiul lui.
— Voiam să fac ceva pentru tine.
— Atunci fă ceva din ce este al tău.
Fiul meu a tăcut.
Ștefan a continuat:
— Bunica m-a chemat de multe ori vara asta. Am cărat saci, am curățat cotețul, am adus apă. Știi de câte ori te-a sunat și pe tine?
— Muncesc.
— Și eu am cursuri și lucrez câteva ore pe săptămână. Tot am venit.
Cătălin și-a frecat fruntea.
— Am greșit. Am înțeles.
— Nu cred că ai înțeles tot, am spus.
S-a întors spre mine.
— Ce mai este?
— Ai spus că porcul era oricum pentru familie.
— Da.
— Asta este adevărat. Voiam să vă dau carne. Ție, lui Ștefan și mamei lui. Voiam să pun deoparte cârnați și pentru voi.
— Atunci…
— Dar între a primi ceva de la mine și a vinde tu lucrul meu este o diferență pe care trebuia s-o înveți înainte de 44 de ani.
A coborât capul.
— Știu.
— Nu, Cătălin. Acum începi să știi.
N-am țipat.
Nici nu i-am spus să nu mai calce în casa mea.
Era fiul meu.
Dar faptul că era fiul meu nu-i dădea dreptul să decidă ce fac eu cu lucrurile mele.
— Porcul rămâne al meu până hotărăsc eu ce fac cu el, am spus.
— Da.
— Iar economiile mele rămân ale mele.
— Da.
— Și dacă Ștefan are nevoie de ceva, îl întrebăm pe Ștefan înainte să vindem bunurile altora în numele lui.
Nepotul meu a zâmbit.
— Asta ar fi bine.
Trei zile mai târziu am chemat din nou oamenii.
De data aceea, Cătălin a venit primul.
Nu l-am rugat.
A curățat zăpada din curte și a pregătit lemnele.
Ștefan a venit după el.
Treaba s-a făcut fără scandal și fără grabă.
După ce totul fusese terminat și carnea era deja tranșată, curată și așezată pe masa de lucru, am început împărțeala.
Am pus deoparte carnea pentru mine.
Slănina pentru afumat.
Grăsimea pentru untură.
Carnea pentru cârnați.
Apoi am făcut un pachet pentru Cătălin și familia lui.
Fiul meu s-a uitat la el.
— Îmi mai dai?
— Da.
— După ce am făcut?
— Ți-am spus că voiam să vă dau. Problema n-a fost niciodată că nu voiam să împart.
I-am întins pachetul.
— Problema a fost că ai luat hotărârea în locul meu.
A dat din cap.
Pentru Ștefan am pus separat o bucată de șuncă și câțiva colaci de cârnați afumați, maro-roșiatici.
— Bunico, e prea mult.
— Ai muncit.
— Am venit să te ajut, nu pentru carne.
— Știu. Tocmai de aceea îți dau cu drag.
Cătălin a auzit.
Nu a spus nimic.
În primăvară, Ștefan și-a găsit o mașină mai ieftină.
Strânsese bani din munca lui și îi mai lipsea o parte.
Cătălin a venit la mine într-o după-amiază.
— Mamă, vreau să te întreb ceva.
— Spune.
— Vreau să-l ajut pe Ștefan cu diferența.
Am așteptat.
— Din banii mei, a adăugat repede.
Am zâmbit.
— Atunci nu trebuie să-mi ceri voie.
— Știu. Dar am zis să exersez.
Am râs.
În iarna următoare, când am cumpărat alt purcel, Cătălin a venit cu mine.
— Ăsta al cui este? m-a întrebat.
— Al meu.
— Perfect. Să fie clar de la început.
Apoi a plătit doi saci de furaje.
— Ăștia sunt cadou. Nu-mi cumpără nicio cotă din porc.
— Ai învățat repede.
— Cam târziu, mamă.
— Important este că ai învățat.
Nu i-am amintit mereu de ziua în care îmi vânduse porcul.
N-a fost nevoie.
Din când în când, înainte să hotărască ceva care îi privea și pe alții, îl auzeam spunând:
— Stați puțin. Mai întâi întrebăm omul al cărui lucru este.
Și atunci știam că banii restituiți cumpărătorului rezolvaseră doar o datorie.
Restul îl reparase abia când fiul meu înțelesese că familia nu înseamnă să ai drept asupra lucrurilor celuilalt, ci să respecți dreptul lui de a hotărî ce face cu ele.