Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Loredana ținea fotografia cu ambele mâini și se uita când la femeia din imagine, când la Mirela.
— Eu chiar am stat cu mama ta?
— Aproape trei săptămâni, am spus. Aurelia venea dimineața înainte să pleci la școală și se întorcea după-amiaza. Îți făcea de mâncare, îți spăla hainele și se asigura că ai căldură.
Mirela și-a șters obrajii.
— Mama nu mi-a povestit niciodată.
— Așa era ea. Ajuta și nu făcea socoteala după aceea.
Loredana s-a așezat pe un scaun.
— Eu îmi amintesc de o femeie care îmi făcea griș cu lapte.
Am zâmbit.
— Aurelia.
— Și îmi punea fularul de două ori în jurul gâtului.
— Tot ea.
Loredana s-a uitat din nou la fotografie.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că după ce m-am întors din spital, viața a mers înainte. Bunica a venit, tatăl tău s-a întors definitiv acasă, iar Aurelia n-a cerut niciodată nimic. Mai târziu v-ați mutat și voi. Au trecut anii.
Mirela a pus sacoșa cu borcane pe podea.
— Doamna Sabina, dumneavoastră știați de la început cine sunt eu?
— Nu. Când te-ai mutat lângă mine, nu te-am recunoscut. Te știam copil mic. Am aflat cine ești când mi-ai spus numele mamei tale.
— Și de aceea m-ați ajutat?
M-am gândit puțin.
— La început, poate că asta m-a făcut să fiu mai atentă la tine. Dar nu ți-am dat mâncare ca să achit o datorie veche.
Loredana a ridicat privirea.
— Atunci de ce ai dat atât de mult?
— Pentru că sunt trei copii dincolo de peretele meu și am auzit într-o seară unul dintre ei întrebând dacă mai este pâine pentru dimineață.
Mirela și-a acoperit gura cu mâna.
— Nu trebuia să auziți.
— Știu. Dar am auzit.
Fiica mea s-a uitat spre cămara aproape goală.
— Și tu ai început să scoți de la tine.
— Da.
— Până aproape n-a mai rămas nimic.
Aici nu puteam să-i spun că greșea.
— Da.
Loredana s-a ridicat.
— Atunci și eu am dreptate într-un lucru.
— În care?
— Nu poți să ajuți trei copii lăsând o femeie de 73 de ani fără mâncare. Chiar dacă femeia aceea ești tu.
Am vrut să protestez.
Mi-a arătat cei doi cartofi de pe masă.
— Nu, mamă. Nu-mi spune că ai destul.
Mirela a intervenit:
— Are dreptate. Eu nu mai primesc nimic.
— Și copiii?
— Mă descurc.
— Cu ce?
A tăcut.
Loredana s-a întors spre ea.
— Mirela, îmi pare rău pentru felul în care ți-am vorbit.
— Erați îngrijorată pentru mama dumneavoastră.
— Eram. Dar te-am făcut să pari o femeie care vine să profite de ea fără să știu nimic despre tine.
Mirela a dat încet din cap.
— N-am vrut să-i iau mâncarea. De multe ori am refuzat.
— Știu cum este mama. Probabil ți-a pus sacoșa în brațe și te-a împins spre ușă.
Am ridicat sprâncenele.
— Nu împing oameni.
Pentru prima dată în acea dimineață, amândouă au râs.
Tensiunea s-a mai risipit.
Loredana a început să scoată cumpărăturile aduse de ea.
Ulei, orez, paste, carne, brânză, legume, lapte.
A pus jumătate pe masă.
Cealaltă jumătate a rămas în sacoșă.
— Astea rămân aici, a spus.
Apoi a împins sacoșa spre Mirela.
— Iar astea merg la tine.
Mirela a făcut imediat un pas înapoi.
— Nu pot.
— Poți. Dar nu sunt de la mama.
— Nici de la dumneavoastră nu pot să iau.
— Atunci consideră că sunt pentru cei trei copii și că discutăm noi două după ce trece perioada asta.
Mirela a început din nou să plângă.
— Nu vreau să trăiesc din mila oamenilor.
M-am apropiat de ea.
— Nici mama ta n-a trăit din mila noastră când m-a ajutat. Uneori omul care poate astăzi îl ajută pe cel care nu poate. Mâine se poate întoarce situația.
Loredana ținea încă fotografia.
— Asta ți-a spus și Aurelia?
— Aproape.
— Ce ți-a spus?
M-am așezat.
Îmi aminteam perfect.
În ziua în care ieșisem din spital, mă întorsesem acasă slăbită și speriată. Aurelia îmi umpluse frigiderul și îmi lăsase o oală cu mâncare.
Încercasem să-i dau bani.
Refuzase.
— Mi-a spus: “Sabina, dacă vrei să-mi dai ceva înapoi, dă altcuiva când o să poți.”
Mirela a închis ochii.
— Așa vorbea mama.
— Atunci asta fac de patruzeci de ani.
Loredana s-a așezat lângă mine.
— Bine. Dar Aurelia nu ți-a spus să rămâi cu doi cartofi.
Am început să râd.
— Nu, asta sigur nu.
În ziua aceea am stabilit o regulă.
Eu puteam să o ajut pe Mirela, dar nu mai aveam voie să-mi golesc cămara.
Loredana urma să treacă o dată pe săptămână sau să-mi telefoneze înainte de cumpărături.
Mirela nu trebuia să-mi ascundă dacă cei mici rămâneau fără alimente de bază.
Și, mai ales, ajutorul nu mai trebuia să treacă numai prin pensia mea.
Loredana a găsit și alte soluții. A ajutat-o pe Mirela să afle unde putea solicita sprijinul la care avea dreptul și a vorbit cu ea despre un program de lucru care să se potrivească mai bine cu orele copiilor.
Nu s-a rezolvat totul într-o săptămână.
Soțul Mirelei nu a început brusc să trimită bani, iar facturile n-au dispărut.
Dar Mirela n-a mai fost singură.
Nici eu n-am mai rămas cu frigiderul gol.
În februarie, într-o după-amiază cu ninsoare, Mirela a bătut la ușă.
Avea în mână o sacoșă.
— Ce mai este?
— Deschideți.
Înăuntru erau cartofi, morcovi, ceapă și o pungă cu mere.
— De unde?
— Am lucrat câteva zile în plus. Și copiii au spus că trebuie să vă aducem și dumneavoastră.
— Mirela, păstrează-le.
A zâmbit.
— Nu. Acum e rândul nostru să punem ceva în cămara dumneavoastră.
Am luat sacoșa.
În weekend a venit Loredana.
A deschis cămara fără să mai întrebe.
— Control?
— Evident.
A văzut cartofii, făina, mălaiul, borcanele și merele aduse de Mirela.
— Așa mai merge.
Apoi a observat fotografia veche prinsă acum cu un magnet pe frigider.
— Ai pus-o aici?
— Da.
Loredana a atins ușor colțul fotografiei.
— Nu-mi amintesc chipul ei foarte bine.
— Nu trebuie. Important este că îți amintești ce a făcut.
Fiica mea s-a uitat spre peretele care mă despărțea de apartamentul Mirelei.
— Acum îmi amintesc.
În iarna aceea am înțeles și eu ceva.
Aurelia avusese dreptate: binele primit nu trebuie neapărat întors aceluiași om.
Dar Loredana avusese și ea dreptate.
Ca să întinzi mâna altuia, nu trebuie să te lași pe tine fără nimic.
De atunci am continuat să împart.
Doar că am învățat să las întotdeauna ceva și pentru mine.