Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru că eu nu rămân aici în seara asta.
Aurel s-a uitat la mine de parcă nu înțelesese cuvintele.
— Unde să pleci? Abia ai venit din spital.
— Tocmai de aceea plec.
Veta s-a apropiat imediat.
— Daniela, până vine Alina te duci la mine. La mine este cald și te întinzi.
Aurel a ridicat brațele.
— Acum ce facem? Chemăm tot blocul pentru că n-am spălat niște farfurii?
— Nu farfuriile sunt problema, a spus Veta. Femeia vine operată și tu o întrebi cine îți gătește.
— Nu m-am exprimat bine.
M-am uitat la el.
— Ba te-ai exprimat foarte bine.
Am încercat să mă ridic, dar o durere ascuțită m-a făcut să mă opresc.
Veta m-a prins de braț.
— Încet.
Aurel a făcut atunci primul pas spre mine.
— Te doare?
Întrebarea venise prea târziu.
— Da, Aurel. Sunt operată.
A coborât privirea.
Veta mi-a luat geanta.
— Hai la mine.
— Nu, am spus. O aștept pe Alina.
M-am întins în dormitor cu paltonul încă pe mine până când caloriferul a început să se încălzească.
Din bucătărie se auzeau vase.
La început am crezut că Veta se apucase să le spele.
Apoi am auzit vocea ei.
— Aurel, buretele este lângă chiuvetă. Detergentul este în fața dumitale.
N-am putut să nu zâmbesc.
După aproape o oră a sunat soneria.
Alina a intrat cu zăpadă pe umeri și cu obrajii roșii de frig.
A venit direct la mine.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Sunt bine.
— Nu-mi spune asta doar ca să nu mă sperii.
S-a uitat spre pansamentul ascuns sub haine, apoi spre Aurel.
— Tată, mi-ai spus că mama se întoarce aproape refăcută și că n-are nevoie de mine.
— Nu voiam să te pun pe drum.
— Eu am hotărât că vin. Tu m-ai sunat după aceea și mi-ai spus să nu mai plec.
Aurel a oftat.
— Alina, mama ta a stat o săptămână în spital. Am crezut că dacă o externează înseamnă că este bine.
Fiica mea l-a privit lung.
— Externată nu înseamnă vindecată.
— Știu acum.
— Medicul v-a explicat amândurora ce are voie să facă.
Aurel n-a răspuns.
Alina s-a întors spre mine.
— Îți strâng lucrurile. Vii la mine.
— Nu vreau să te încurc.
— Mamă, nu începe și tu.
Veta, din ușă, a dat aprobator din cap.
— Ascultă copilul.
Aurel s-a ridicat.
— Daniela nu trebuie să plece din casa ei.
— Nu trebuie, am spus. Aleg să plec.
— Și cât stai?
— Până mă refac.
— Două zile?
— Medicul a spus câteva săptămâni.
Fața lui s-a schimbat.
— Câteva săptămâni?
— Da.
Pentru prima dată, părea să înțeleagă că recuperarea mea nu urma să se termine după o noapte de somn.
Alina mi-a pus câteva haine într-o geantă. A luat medicamentele, biletul de externare și recomandările medicului.
Înainte să ies, m-am întors spre Aurel.
— Nu plec ca să te pedepsesc.
— Atunci de ce?
— Pentru că aici aș ajunge să fac lucruri pe care nu am voie să le fac. Dacă văd chiuveta plină, o spăl. Dacă nu este mâncare, gătesc. Dacă este frig, mă ridic să rezolv. Am făcut asta treizeci și patru de ani.
— Pot să fac și eu.
— Atunci fă.
Am plecat cu Alina.
Primele zile la ea au fost grele. Mă mișcam încet, dormeam mult și mă enerva faptul că aveam nevoie de ajutor chiar și pentru lucruri simple.
Alina nu mă lăsa să ridic nici măcar o sacoșă.
Veta mă suna zilnic.
Aurel, la început, mă suna mai ales cu întrebări.
— Unde ții detergentul pentru rufe?
— În dulapul din baie.
A doua zi:
— Cât se lasă orezul la fiert?
— Scrie pe pungă.
A treia zi:
— Unde sunt sacii de gunoi?
Am închis ochii.
— Aurel, locuiești în casa aceea de douăzeci și șapte de ani.
— Știu.
— Atunci caută.
După aceea a început să sune mai rar.
Nu pentru că renunțase.
Pentru că învăța.
La zece zile după plecarea mea, a venit la Alina.
A adus o sacoșă cu mâncare.
— Am făcut supă.
Alina a ridicat capacul caserolei.
— Tu?
— Da.
— Singur?
— Nu m-a supravegheat nimeni.
Am gustat.
Era prea sărată.
— Cum e? a întrebat.
— Sărată.
Aurel a început să râdă.
— Știam eu.
Apoi s-a așezat în fața mea.
— Daniela, îmi pare rău.
N-am spus nimic.
— Nu doar pentru ce am spus când ai venit. Pentru că am ajuns să cred că lucrurile din casă se fac singure fiindcă tu le făceai înainte să apuc eu să mă gândesc la ele.
— Nu se făceau singure.
— Știu acum.
— Ai aflat în zece zile. Eu le-am făcut treizeci și patru de ani.
A dat din cap.
— Știu și asta.
Nu l-am iertat pe loc.
Scuzele erau necesare, dar eu voiam să văd ce se întâmpla după ele.
Am rămas la Alina aproape o lună.
Când medicul mi-a spus că recuperarea merge bine și că pot reveni treptat la activitățile obișnuite, m-am întors acasă.
Aurel mă aștepta.
În apartament era cald.
Caloriferele funcționau.
Chiuveta era goală.
Gunoiul fusese dus.
Pe aragaz era o oală.
— Tot supă? am întrebat.
— Nu. Tocăniță. Am avansat.
Am zâmbit.
Dar înainte să-mi scot paltonul, am spus:
— Aurel, trebuie să stabilim ceva.
— Știu.
— Nu, lasă-mă să termin. Eu nu mă întorc la viața în care tu “mă ajuți” din când în când. Casa este a amândurora. Munca este a amândurora.
— De acord.
— Cumpărături, curățenie, mâncare, rufe. Nu aștept să-ți spun eu ce trebuie făcut.
— De acord.
— Și dacă mă mai întorc vreodată din spital, primul lucru pe care îl faci nu este să-mi ceri mâncare.
Aurel a roșit.
— Pe asta cred că o să mi-o amintești până la 90 de ani.
— Dacă ajungem amândoi până acolo, sigur.
Schimbarea n-a fost perfectă.
Au existat zile în care Aurel uita să pună rufele la uscat sau lăsa o farfurie în chiuvetă și spunea că o spală “mai târziu”.
Dar nu mai aștepta automat să apar eu.
Gătea de două ori pe săptămână. Făcea cumpărăturile grele. Iarna următoare, când caloriferul din dormitor a început să încălzească slab, el a fost cel care a chemat instalatorul.
Într-o seară, Veta a venit la cafea.
Aurel era în bucătărie și spăla vasele.
Vecina s-a uitat spre mine.
— Minune?
— Nu.
— Atunci?
— Recuperare.
Aurel ne-a auzit.
— A mea a durat mai mult decât a Danielei.
Am râs toți trei.
Nu operația mi-a schimbat căsnicia.
Nici plecarea la Alina.
Ci faptul că, în seara în care m-am întors acasă cu geanta de spital în mână, am refuzat pentru prima dată să repar imediat tot ce lăsase altcineva în urma lui.
Uneori, ca oamenii să vadă câtă muncă faci, trebuie să încetezi pentru o vreme s-o faci în locul lor.