Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am strâns telefonul în mână și m-am uitat spre Mihai, care ținea deja cutia cea mare pe genunchi.
— Cine mai trebuie să fie aici? am întrebat. Suntem doar eu și fratele meu. Mama n-a mai avut alți copii.
— Știu, doamnă Andreea. Dar există o femeie despre care mama dumneavoastră a vrut să aflați chiar de la ea.
— Atunci spuneți-mi cine sunteți și ce legătură aveți cu familia noastră!
— Mă numesc Mariana Pavel. Am lucrat cu mama dumneavoastră la maternitate, cu mulți ani în urmă. Am rămas prietene aproape patruzeci de ani.
M-am uitat din nou la fotografia din album.
— La maternitate? Am găsit o fotografie din 1979. Mama ține în brațe un copil pe care nu-l cunosc.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Atunci ați găsit exact fotografia despre care mi-a vorbit Elena. Pot veni la dumneavoastră? Sunt lucruri pe care nu vreau să vi le explic la telefon.
— Mama a murit acum o săptămână, doamnă Mariana. Nu vreau să aflu adevărul pe bucăți.
— Aveți dreptate. Ajung în aproximativ patruzeci de minute.
Am închis și i-am povestit lui Mihai discuția.
— O femeie de la maternitate? a repetat el. Mama n-a lucrat acolo înainte să se angajeze la școală?
— Ba da. Dar niciodată nu ne-a povestit despre vreun copil.
Am lăsat cutia mare nedeschisă și am început să așezăm celelalte pachete în sufragerie.
Erau douăzeci și opt în total. Pe unele mama scrisese numele nepoților, pe altele datele unor aniversări. Am găsit și o păpușă pentru fetița lui Mihai, îmbrăcată într-o rochiță cusută chiar de mama.
Fratele meu a recunoscut imediat materialul.
— Din perdeaua veche de la bucătărie! Îți amintești? Spunea că nu aruncă nimic bun.
Am zâmbit amândoi. Apoi am văzut din nou albumul și ne-am amintit că încă nu știam cine era copilul din fotografie.
Mariana a sosit după aproape trei sferturi de oră. Era o femeie de aproape șaptezeci de ani, cu părul alb, îmbrăcată într-un palton gri. Când a intrat, s-a oprit în fața cuierului.
— Haina Elenei… Tot aici este.
Și-a scos ochelarii și și-a șters ochii.
— Îmi pare rău că n-am ajuns la înmormântare. Am fost internată și eu. Am vorbit cu mama voastră cu numai câteva zile înainte să ajungă la spital.
Mihai i-a adus un scaun, iar eu am pus fotografia pe masă.
— Vă rog, spuneți-ne cine este copilul.
Mariana a privit fotografia.
— O chema Ana. S-a născut în 1979. Mama ei avea numai șaptesprezece ani și venise la maternitate singură. Familia nu voia să o primească înapoi cu copilul.
— Și mama noastră?
— Elena lucra acolo. A avut grijă de tânără cât a putut. I-a adus haine, mâncare, lucruri pentru fetiță. În ziua în care a fost făcută fotografia, a ținut-o pe Ana în brațe câteva ore.
— Ce s-a întâmplat cu fetița?
— A ajuns în grija statului, iar mai târziu a fost adoptată de o familie. Elena n-a mai știut nimic despre ea multă vreme.
Mihai s-a aplecat spre masă.
— Atunci de ce avem fotografia asta? Și de ce a păstrat-o mama?
— Pentru că nu a uitat-o niciodată. Iar cu aproape zece ani în urmă, Ana a găsit-o.
Mariana a scos din geantă un plic vechi. Pe el era scris: “Pentru Elena, femeia care m-a ținut în brațe când nu aveam pe nimeni.”
— Ana a crescut într-o familie care a iubit-o, a continuat Mariana. Dar când a devenit adultă, a vrut să afle mai multe despre primele zile din viața ei. Prin oameni care o cunoscuseră pe mama ei biologică, a ajuns și la Elena.
— Și mama s-a întâlnit cu ea?
— Da. Au început să vorbească, apoi să se viziteze. În ultimii ani au devenit foarte apropiate.
Am privit-o nedumerită.
— Adică femeia asta venea la mama, iar noi n-am știut niciodată?
— La început, Ana nu voia să vorbească despre trecutul ei cu alte persoane. Elena i-a respectat dorința. Mai târziu, mama voastră a tot amânat să vă povestească. Nu știa cum să înceapă.
Nu puteam spune că nu mă durea. În toți acei ani o sunasem pe mama aproape zilnic. Îi știam programul, medicamentele, cumpărăturile. Și totuși existase o parte importantă din viața ei despre care nu auzisem nimic.
— Și acum unde este Ana? am întrebat.
Mariana și-a strâns geanta.
— Jos, în fața blocului. A venit cu mine, dar nu a vrut să urce fără acordul vostru.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Eu zic să o chemăm.
Am stat câteva clipe pe gânduri, apoi am încuviințat.
După câteva minute, în ușă a apărut o femeie de aproximativ patruzeci și cinci de ani, cu părul castaniu prins la spate. Ținea un buchet de flori albe.
— Bună ziua. Eu sunt Ana.
— Andreea, am răspuns. Iar el este Mihai.
— Știu. Elena îmi vorbea des despre voi.
Am simțit nevoia să-i spun ce mă apăsa.
— Noi, în schimb, n-am știut nimic despre tine.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău. Nu am vrut să vă ascund ceva care vă privea. Dar multă vreme mi-a fost greu să vorbesc despre copilăria mea. Elena a avut răbdare cu mine.
— Veneai des aici?
— Când puteam. Uneori îi aduceam cumpărături. Alteori stăteam la cafea. În ultimele luni am ajutat-o să pregătească pachetele.
M-am uitat spre cutiile din sufragerie.
— De ce a făcut toate astea?
— Pentru că medicii îi explicaseră că boala era avansată. Elena încă spera să se facă bine, dar voia să fie pregătită și pentru cealaltă posibilitate. Spunea că nu suportă gândul că Luca și nepoata ei vor avea aniversări la care ea nu le va putea duce nimic.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Nouă ne spunea că o să se întoarcă acasă.
— Și își dorea asta, a răspuns Ana. Dar în zilele în care se simțea mai bine, scria felicitări. Eu o ajutam să comande ce nu putea găsi singură. Unele colete au fost programate să fie livrate mai târziu.
— De ce nu ni le-a dat direct?
— Pentru că voia să le primiți atunci când erați pregătiți să veniți aici. Mi-a cerut să mă asigur că ajung toate și să vă sun după aceea.
Mariana s-a apropiat de cutia mare.
— Acum o puteți deschide. Elena și-a dorit să fiți toți trei de față.
Pe capac scria “Pentru copiii mei. De deschis împreună”.
Mihai a tăiat banda adezivă. Înăuntru era o cutie de lemn, cu un copac gravat pe capac. Avea trei ramuri, iar pe fiecare era trecut câte un nume.
Andreea. Mihai. Ana.
Ana a început să plângă.
— Mi-a spus că pregătește ceva, dar nu mi-a arătat niciodată.
Am ridicat capacul. Înăuntru erau trei plicuri și un caiet gros, legat cu o panglică.
Pe prima pagină mama scrisese: “Lucrurile pe care vreau să le știți despre mine.”
Am început să citesc cu voce tare.
Mama povestea despre copilăria ei, despre părinți, despre primul serviciu și despre ziua în care îl cunoscuse pe tata. Urmau pagini despre nașterea mea și a lui Mihai, cu întâmplări pe care le știam și altele pe care le uitasem.
Apoi am ajuns la un capitol intitulat simplu: “Ana”.
“În 1979 am ținut în brațe o fetiță care nu era a mea. Nu aveam dreptul să hotărăsc ce se va întâmpla cu ea, dar am încercat să o ajut pe mama ei și să mă asigur că primește îngrijirea de care avea nevoie.”
“Ani întregi m-am întrebat dacă fetița aceea este bine. Când m-a găsit, am plâns de bucurie. Avea o familie, avea o viață frumoasă și voia să mă cunoască.”
Am întors pagina.
“Andreea și Mihai, nu v-am ascuns-o pe Ana pentru că nu aveam încredere în voi. La început, povestea ei nu îmi aparținea și trebuia să-i respect dorința de a păstra discreția.”
“Mai târziu, am tot amânat. Mi-era teamă să nu credeți că v-am ținut departe de o parte din viața mea. Voi sunteți copiii mei și nimeni nu vă poate lua locul. Ana este omul pe care l-am regăsit după mulți ani și pe care am ajuns să-l iubesc ca pe o fiică.”
“Nu vă cer să deveniți o familie peste noapte. Vă rog doar să vă cunoașteți. Dacă veți ajunge să vă fiți apropiați, voi fi fericită. Dacă nu, vreau măcar să știți cât de mult a însemnat fiecare dintre voi pentru mine.”
Am închis caietul pentru câteva clipe.
— Asta era mama, a spus Mihai. Își făcea griji și pentru ce-o să credem noi după ce nu mai e.
Am luat cele trei plicuri din cutie. Fiecare avea un nume.
Pe al meu scria “Andreea, fata mea curajoasă”. Pe al lui Mihai, “Mihai, băiatul meu bun”. Iar pe al Anei, “Ana, copilul pe care viața mi l-a adus înapoi”.
Ne-am retras fiecare într-un colț al sufrageriei să citim.
Scrisoarea mea începea cu o mustrare pe care o auzisem de sute de ori.
“Andreea, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt acolo să-ți spun să mănânci la timp și să nu muncești până seara târziu.”
Am zâmbit printre lacrimi.
“Știu că vei încerca să fii puternică pentru toată lumea. Dar vreau să-ți spun ceva: ai voie să fii tristă. Nu trebuie să rezolvi toate problemele singură. Lasă-i și pe ceilalți să aibă grijă de tine.”
“Am pregătit cadouri pentru zilele în care mi-aș fi dorit să fiu lângă voi. Când Luca va deschide cutia lui, spune-i cât de mult l-a iubit bunica. Iar când îți va fi dor de mine, caută puloverul albastru. L-am tricotat pentru tine și mi-am imaginat că te îmbrățișez.”
Am căutat printre pachete. Am găsit unul pe care scria “Pentru Andreea, când vei avea nevoie să-ți amintești cine ești”. Înăuntru era un pulover albastru, moale, lucrat de mâna mamei. Sub el se afla o fotografie cu mine la șapte ani, ținând-o de mână în fața școlii.
Pe spate scrisese: “Ai fost curajoasă de mică, fata mea. Să nu uiți asta.”
Mihai stătea lângă fereastră, cu scrisoarea în mână.
— Ce ți-a scris? l-am întrebat.
— Că trebuie să dorm mai mult.
Am râs amândoi.
— Și că nu trebuie să mă mai învinovățesc pentru zilele în care n-am putut ajunge la spital, a adăugat el. Mi-a scris că știa cât de mult o iubesc.
În ultimele luni, Mihai muncise foarte mult. De la înmormântare îmi repetase de câteva ori că ar fi trebuit să petreacă mai mult timp cu mama.
Acum citea aceleași rânduri iar și iar.
Ana ținea scrisoarea lipită de piept.
— Elena mi-a scris că nu trebuie să mă mai întreb dacă am meritat să fiu iubită. Că despărțirea de mama mea biologică nu spune nimic despre valoarea mea. Și că am fost iubită de mai mulți oameni decât am știut vreodată.
M-am apropiat de ea.
— Mă bucur că ai cunoscut-o.
— Și eu, a răspuns. Mi-a fost ca o a doua mamă.
Am stat mult timp împreună în sufragerie. Am deschis și celelalte pachete care nu aveau date viitoare pe ele. Pentru Mihai era o cană albastră și un bilețel în care mama îl îndemna să-și facă un ceai și să se odihnească măcar zece minute când simțea că nu mai poate.
Mariana ne-a făcut o fotografie tuturor trei, lângă masa pe care se aflau scrisorile. În spatele nostru era fotografia mamei. Aveam ochii roșii, dar zâmbeam.
În săptămânile următoare, eu și Mihai am organizat cadourile după datele scrise de mama. Ana ne-a ajutat să verificăm care pachete trebuiau păstrate pentru aniversări și care puteau fi oferite mai devreme.
Am continuat să vorbim cu ea. Nu ne-am prefăcut că ne cunoaștem de o viață. Am început cu lucruri simple: o cafea, câteva fotografii, întâmplări despre mama. Treptat, am descoperit cât de multe amintiri avea fiecare dintre noi.
Când Luca a împlinit opt ani, i-am oferit setul de construcție pregătit de bunica.
— Mami, este exact ce voiam!
I-am dat și felicitarea. A citit-o încet, apoi m-a întrebat:
— Bunica știa că n-o să mai fie de ziua mea?
— Știa că este foarte bolnavă și că s-ar putea să nu poată veni.
Luca s-a uitat la cadou.
— Și totuși s-a gândit la mine.
— Da, puiule.
A pus felicitarea în sertarul unde își păstra lucrurile cele mai importante.
La un an de la moartea mamei, ne-am întâlnit în apartamentul ei. Eu, Mihai, copiii noștri, Ana și Mariana. Am pregătit câteva dintre mâncărurile preferate ale mamei și am scos farfuriile vechi pe care nu voia niciodată să le înlocuiască.
În timp ce strângeam cutiile rămase, Mihai a găsit un pachet mic, ascuns în spatele bibliotecii.
Pe el scria: “Pentru Andreea și Mihai. Când veți fi pregătiți să mă lăsați să plec.”
— Îl deschidem? m-a întrebat.
— Da.
Înăuntru erau două rame foto. În prima eram eu cu mama, la absolvirea facultății. În a doua, Mihai cu ea, în ziua nunții lui.
Mai era un bilețel, scris cu litere puțin tremurate.
“Copiii mei, sper că atunci când veți deschide acest pachet ați început să zâmbiți din nou.”
“Nu vreau să vă petreceți viața triști pentru că eu nu mai sunt. Vreau să mergeți în vacanțe, să râdeți, să vă bucurați de copiii voștri și să faceți lucruri frumoase fără să vă simțiți vinovați.”
“Eu am avut o viață bună pentru că v-am avut pe voi. Acum vreau să aveți și voi vieți bune.”
Ultima propoziție era subliniată:
“Nu mă pierdeți atunci când începeți să fiți fericiți din nou. Mă luați cu voi în fiecare lucru frumos pe care îl faceți.”
Mihai a luat fotografia de la nunta lui și a ținut-o mult timp în mâini. Eu am pus-o pe a mea lângă album.
Am hotărât să păstrăm fotografiile și scrisorile, iar celelalte lucruri ale mamei să le împărțim cu grijă. Am continuat să ne întâlnim cu Ana, care a devenit treptat o prietenă apropiată a familiei noastre.
Astăzi, când Luca mă întreabă despre bunica, îi povestesc cum îl aștepta cu prăjituri, cum îl certa să nu alerge prin casă și cum îi promitea mereu că, atunci când va crește, îi va cumpăra setul acela de construcție.
Iar uneori, când îmi este foarte dor de ea, îmbrac puloverul albastru și recitesc scrisoarea.
În ziua în care am găsit cele douăzeci și opt de colete în fața apartamentului, am crezut că mama făcuse niște cumpărături pe care nu mai apucase să le primească.
Dar fiecare pachet fusese pregătit pentru cineva drag, pentru o zi în care ea sperase să fie prezentă.
Și chiar dacă nu a mai putut să ne fie alături, mama a reușit să ne spună încă o dată, fiecăruia în parte, cât de mult ne iubea.