Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut plicul cu grijă. Înăuntru se afla un carnețel mic, cu coperți albastre, câteva chitanțe vechi și o fotografie în care mama apărea alături de trei femei îmbrăcate în halate de lucru.
Am recunoscut imediat scrisul ei de pe prima pagină. Erau trecute luni, ani și diferite sume de bani. Unele rânduri aveau câte o mențiune scurtă: „internat”, „rechizite”, „transport”, „haine Mirela”.
— Ce este acesta? am întrebat.
— Un carnețel în care Ileana își nota cheltuielile. Îl ținea în dulapul ei de la fabrică. Când s-a închis întreprinderea și a plecat, mi l-a lăsat mie împreună cu fotografia. Mi-a spus să-l păstrez. N-am știut niciodată dacă voia să-l recupereze sau dacă pur și simplu nu mai avea nevoie de el.
Am început să răsfoiesc paginile. În dreptul fiecărei luni apărea aceeași sumă, iar la sfârșitul anului erau trecute cheltuielile mai mari. Pe una dintre chitanțe am văzut numele internatului în care locuisem în timpul liceului.
Mi-am ridicat privirea.
— Mama plătea internatul?
Eugenia a încuviințat.
— În fiecare lună. Venea la muncă și îmi spunea că trebuie să termine schimbul, fiindcă avea de pus bani deoparte pentru fata ei. Când primea salariul, își împărțea banii înainte să plece acasă. O parte îi păstra pentru gospodărie, iar restul îl ducea la internat sau îl trimitea pentru cheltuielile tale.
Am privit din nou chitanțele. Îmi aminteam perfect internatul, camera cu șase paturi, uniforma de școală și zilele în care primeam pachete de acasă. Nu mă gândisem niciodată cât costau toate acele lucruri.
— Eu credeam că tata plătea, am spus. Mama îmi spunea mereu că se ocupă el de bani și că eu trebuie doar să învăț.
— Tatăl tău știa că lucrează la fabrică. Dar Ileana nu voia să vorbească despre cât de greu îi era. Nici măcar cu noi nu se plângea. Când îi spuneam că ar trebui să-și ia câteva zile libere, răspundea că mai are puțin până la salariu și că trebuie să-și termine treaba.
Am întors câteva pagini. La un moment dat, am găsit o însemnare făcută cu un creion mai apăsat: „Mirela, clasa a IX-a. Taxa internat achitată. Cărți și ghete.”
Mi-am amintit de ghetele acelea. Eram nemulțumită atunci, fiindcă voiam o pereche mai modernă, ca a celorlalte fete. Mama îmi spusese că nu contează cât de frumoase sunt, ci să-mi țină de cald și să pot merge cu ele la școală.
Am simțit cum mi se umezeau ochii.
— Și eu mă supăram pe ea că nu-mi cumpăra tot ce voiam, am spus încet. Îmi amintesc că îi reproșam că nu înțelege cum e să fii adolescentă.
— Nu te judeca, Mirela. Erai copil. Nu aveai de unde să știi ce se întâmpla în spatele lucrurilor pe care le primeai.
Eugenia a luat fotografia de pe masă și mi-a arătat-o din nou.
— Uite, aici eram noi, după o noapte în care lucrasem până dimineața. Ileana era atât de obosită încât aproape adormise în picioare. Dar, când a venit maistrul să ne spună că mai avem de terminat un lot, ea a rămas. Nu voia să piardă orele suplimentare.
— Nu-mi pot imagina cum reușea să facă toate astea.
— Nici noi nu înțelegeam de unde mai avea putere. Venea dimineața, uneori dormea câteva ore, apoi pleca să-și rezolve treburile. În zilele în care primea banii pentru tine, era cea mai mulțumită dintre noi. Își spunea mereu că fata ei o să ajungă mai departe decât ajunsese ea.
Am stat multă vreme în bucătăria Eugeniei. Înainte să plec, mi-a dăruit fotografia în care apărea mama alături de colegele ei. A păstrat doar o altă copie, pe care o avea deja în album.
În zilele următoare am început să caut actele vechi ale internatului. Știam că instituția funcționa și că păstrase o parte din arhiva elevilor. Am sunat la secretariat și am explicat cine sunt și ce încerc să aflu.
După câteva zile am primit un telefon. O doamnă de acolo găsise în arhiva financiară câteva chitanțe vechi, pe numele mamei. Am mers personal să le văd.
Pe prima era trecută data plății, iar dedesubt apărea semnătura Ilenei Stan. Era aceeași semnătură pe care o recunoscusem în cartea de muncă.
Am ținut hârtia între degete și mi-am amintit de una dintre ultimele conversații pe care le avusesem cu mama. Cu câteva luni înainte să moară, îi spusesem că mi-ar fi plăcut să mă fi încurajat mai mult când eram la școală. Ea mă ascultase fără să mă întrerupă, apoi îmi spusese doar atât:
— Eu am vrut să ai tot ce nu am avut eu, mamă. Să nu trebuiască să te întorci niciodată din drum fiindcă nu ai bani de școală.
Atunci nu înțelesesem pe deplin ce voia să spună. Acum, cu chitanțele în față, am înțeles.
Am mers apoi la cimitir și am stat lângă mormântul ei cu fotografia din fabrică în geantă. Pentru prima dată, nu m-am mai gândit doar la mama care mă aștepta cu mâncare pregătită și haine curate. Mi-am imaginat-o tânără, ieșind dimineața din fabrică, obosită după o noapte întreagă de muncă, dar grăbindu-se să ajungă acasă.
Mi-am dat seama că avusesem în fața ochilor o femeie despre care știam foarte puțin. Nu îi cunoscusem colegele, nu îi văzusem locul de muncă și nu o întrebasem niciodată ce își dorea ea să facă înainte să devină soție și mamă.
După câteva săptămâni, am înrămat fotografia de la fabrică. Am așezat-o lângă fotografia ei de la nunta cu tata. Într-una era tânără, cu rochie albă și părul aranjat cu grijă. În cealaltă purta un halat de lucru și stătea alături de femeile cu care împărțise unsprezece ani de nopți nedormite.
Am păstrat și cartea de muncă, și carnețelul cu cheltuieli, și toate chitanțele găsite. Nu mai erau niște hârtii vechi, ci singurele mărturii ale unei părți din viața ei pe care nu avusesem ocazia să o cunosc.
Uneori mă gândesc că am terminat școala, mi-am făcut un rost și am avut posibilitatea să-mi aleg singură drumul pentru că, în fiecare lună, o femeie pleca noaptea la fabrică și se întorcea dimineața acasă, fără să-mi ceară vreodată să înțeleg cât o costa acest lucru.
Toată copilăria am crezut că mama doar stătea acasă și avea grijă de noi. Acum știu că, în timp ce eu dormeam liniștită la internat, ea își petrecea nopțile la o masă de croit, numărând orele până la următorul salariu.
Și, dintre toate lucrurile pe care le-am găsit după moartea ei, cel mai prețios nu a fost cartea de muncă, ci un rând scris în carnețel, lângă ultima plată pentru internat: „Mirela a terminat școala. A meritat.”