Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — La mine, mamă. Ți-am pregătit camera și am vorbit deja cu un agent imobiliar despre casa asta. Nu mai poți locui singură aici, iar eu nu pot veni în fiecare săptămână să verific dacă ești bine.
Silvia s-a uitat la fiul ei fără să clipească. Apoi a privit spre grădina din spatele casei.
— Și cine te-a întrebat dacă vreau să plec?
— Mamă, ai căzut acum două săptămâni. Dacă nu te găsea vecina de peste drum, cine știe cât stăteai acolo. Nu mai ai douăzeci de ani.
— Am șaptezeci și nouă, Marius. Știu foarte bine câți ani am. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi strâng lucrurile și să plec din casa în care am trăit aproape toată viața.
El a oftat și și-a trecut mâna prin păr.
— Nu înțelegi că îmi fac griji pentru tine? Eu am serviciu, am familie, am rate. Nu pot să stau aici să te supraveghez. La noi ai avea căldură, baie modernă, toate condițiile.
— Și grădina?
— Ce-i cu grădina?
— Cine o să aibă grijă de ea?
Marius a ridicat din umeri.
— O să găsim pe cineva să curețe terenul. Oricum, nu mai are rost să muncești atât pentru câteva legume.
Silvia s-a apropiat de poartă. Nu părea supărată, ci mai degrabă dezamăgită.
— Pentru tine sunt câteva legume. Pentru mine sunt douăzeci de ani din viața mea. Aici am plantat prima roșie împreună cu tatăl tău. Acolo, lângă gard, am pus ardeii pe care îi îngrijeam amândoi. Tu ai plecat la oraș și ai avut viața ta. Eu am rămas aici și mi-am văzut de gospodărie.
— Mamă, nu vreau să ne certăm.
— Atunci nu hotărî în locul meu.
Am rămas lângă poartă, cu mâinile în buzunarele hainei. Nu voiam să mă amestec în discuția lor. Erau mamă și fiu, iar lucrurile acestea trebuiau lămurite între ei.
Silvia s-a întors spre mine.
— Paraschivo, tu du-te acasă. Îți mulțumesc că ai venit, dar în seara asta nu mai acoperim nimic.
Am înțeles că avea nevoie să vorbească singură cu băiatul ei. Am luat folia și am pornit spre poarta mea.
Înainte să intru în curte, am auzit-o spunându-i:
— Să nu crezi că vreau să rămân aici cu orice preț, chiar dacă nu mă mai pot descurca. Dacă într-o zi n-o să mai pot avea grijă de mine, o să-ți spun. Dar acum încă pot. Și nu vreau să-mi petrec bătrânețea într-un apartament în care nu cunosc pe nimeni, doar ca să-ți fie ție mai ușor.
În seara aceea am acoperit singură legumele din grădina mea. Din când în când, mă uitam peste gard spre curtea Silviei. Nu mai vedeam pe nimeni afară.
A doua zi dimineață, am găsit-o la poartă. Avea un pulover gros și ținea în mână un coș cu câteva roșii verzi.
— Am vorbit până târziu cu Marius, mi-a spus.
— Și cum a rămas?
— Tot la părerea lui. Zice că ar fi mai bine să mă mut la el. I-am spus că nu plec. S-a supărat, dar până la urmă a înțeles că nu poate hotărî singur.
Am intrat în curtea ei și am așezat coșul pe bancă.
— Dar tu cum te simți? am întrebat-o. Să nu-mi spui că ești bine doar ca să nu mă îngrijorezi.
Silvia a zâmbit.
— Mă mai doare șoldul de când am căzut. Și recunosc că nu mai pot face toate lucrurile ca înainte. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunț la tot.
Mi-a povestit că, în seara precedentă, îi spusese fiului ei ce se întâmplase de fapt în ziua căzăturii. Se dusese să adune câteva roșii după ploaie, alunecase pe pământul ud și nu reușise să se ridice imediat. Nu se lovise grav, dar sperietura fusese mare.
— I-am spus că am nevoie de ajutor la unele treburi, nu să-mi facă bagajele. L-am rugat să-mi monteze o bară de sprijin la baie și să găsim pe cineva care să mă ajute cu treburile mai grele din curte. I-am spus și că vreau să vină mai des, nu doar când are de rezolvat ceva.
— Și a acceptat?
— A zis că o să se gândească. Dar măcar m-a ascultat.
În după-amiaza aceea, Marius a venit din nou în grădină. De data aceasta nu mai avea geaca pe el, ci un pulover gros și o pereche de mănuși de lucru.
— Mama mi-a spus că mai aveți de acoperit legumele, mi-a zis, uitându-se spre mine.
Am dat din cap.
— Mai sunt două rânduri de ardei și câteva tufe de roșii. Dacă ne grăbim, terminăm înainte să se întunece.
A luat folia din mâinile mele și a început să o desfacă. Nu prea știa cum să o așeze, iar Silvia a râs când l-a văzut încurcându-se în ea.
— Marius, nu o întinde așa! Trebuie să lași loc și plantelor. Dacă le strivești, degeaba le mai acoperim.
— Bine, mamă. Arată-mi tu cum trebuie.
Am lucrat aproape o oră. Eu țineam folia într-o parte, Marius fixa marginile, iar Silvia ne spunea unde mai trebuia prinsă. Nu am lăsat-o să se aplece prea mult, dar nici nu am făcut-o să stea deoparte ca și cum ar fi fost bolnavă.
La un moment dat, Marius s-a oprit și s-a uitat spre mama lui.
— De douăzeci de ani faceți asta împreună?
— Da, i-am răspuns. În fiecare toamnă. Când a murit soțul ei, am ajutat-o să acopere grădina. După aceea, am continuat. Au fost ani în care ea m-a ajutat pe mine, așa că nu am făcut niciodată socoteala.
El a rămas câteva clipe cu privirea la folia pe care o ținea în mâini.
— Nu știam că vă sunteți atât de apropiate.
Silvia a zâmbit ușor.
— Nu prea ai avut timp să afli, băiete.
Nu a spus-o cu răutate. Tocmai de aceea Marius nu a mai găsit nimic de răspuns.
Când am terminat, grădina era acoperită, iar folia se mișca ușor în bătaia vântului. Marius a strâns resturile de sfoară și le-a pus într-o găleată.
— Mamă, sâmbătă vin să-ți montez bara de sprijin. Și o să vorbesc cu cineva care să te ajute la curățenia mai grea. Dar vreau să mă suni dacă ai nevoie de ceva, nu să aștepți să vin eu.
— Te sun, dacă am nevoie. Dar să mai vii și fără să te chem, că tot fiul meu ești.
El a zâmbit și a îmbrățișat-o.
Înainte să plece, s-a apropiat de mine.
— Doamnă Paraschiva, îmi pare rău pentru felul în care v-am vorbit ieri. Am greșit. Am crezut că vă amestecați în treburile mamei, fără să știu cât de mult ați ajutat-o.
— Nu-i nimic, Marius. Important este să o întrebi pe mama ta ce își dorește înainte să hotărăști în locul ei.
A dat din cap și a plecat.
În seara aceea, când am trecut pe lângă gardul Silviei, am văzut-o ieșind cu două căni de ceai. Mi-a întins una și ne-am așezat pe banca de lângă poartă.
— Știi ce mi-a spus băiatul meu înainte să plece? m-a întrebat ea.
— Ce?
— Că la primăvară vrea să planteze și el câteva roșii. Cică să-l învățăm și pe el cum se face.
Am râs amândouă.
Nu știam dacă Marius avea să se țină de cuvânt, dar Silvia părea mulțumită. Casa rămânea a ei, grădina era acoperită, iar fiul ei începuse să înțeleagă că a avea grijă de un părinte nu înseamnă să-i iei toate hotărârile din mâini.
În noaptea aceea a venit primul ger. Dimineața, grădinile erau albe de brumă, dar sub foliile noastre roșiile și ardeii rămăseseră întregi.
Silvia m-a strigat peste gard și mi-a făcut semn să vin să beau o cafea. Am trecut la ea cu cana mea în mână, așa cum făcusem de sute de ori în ultimii douăzeci de ani.
De data aceasta, poarta era larg deschisă.