Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Aș vrea să știu dacă dumneavoastră vă doriți cu adevărat să fiți lângă mine sau dacă vă este teamă să începeți o relație după tot ce ați trăit, mi-a spus Mihai.
M-am uitat la el câteva clipe. Nu mă întrebase dacă fusesem o soție bună, dacă aveam copii sau dacă mă înțelegeam cu fostul meu soț. Voia doar să știe dacă eu mai eram pregătită să las pe cineva să se apropie de mine.
— Nu mi-e teamă de o relație, Mihai. Mi-e teamă să nu ajung din nou să duc singură tot greul, în timp ce celălalt îmi spune că nu fac destul.
Vasile a râs scurt.
— Auzi la ea! Acum eu sunt vinovat pentru tot ce s-a întâmplat?
M-am întors spre el.
— Nu pentru tot. Dar nici nu mai accept să povestești despre căsnicia noastră de parcă eu aș fi fost singura care a greșit.
Am respirat adânc și am început să-i spun lui Mihai lucrurile pe care Vasile nu le-ar fi povestit niciodată.
Fuseserăm căsătoriți douăzeci și trei de ani. În primii ani, lucrurile merseseră bine. Aveam o fată, un apartament și două salarii din care ne descurcam. Eu lucram deja la spital, iar Vasile era angajat la un atelier de reparații auto.
Problemele au început când el s-a hotărât să-și deschidă propriul atelier împreună cu un prieten. A investit economiile familiei și a făcut un împrumut pentru echipamente. La început părea că afacerea merge, dar partenerul a plecat, comenzile s-au împuținat, iar datoriile au început să se adune.
Eu am continuat să lucrez în ture, uneori și în zilele în care eram liberă. Plăteam facturile, cumpăram mâncare și mă ocupam de fiica noastră. Nu i-am reproșat că pierduse banii. Știam că încercase să facă ceva pentru familie și că nu toate lucrurile ies așa cum ne dorim.
Dar, într-o seară, mi-a cerut să vindem terenul pe care îl moștenisem de la părinții mei. Era singurul bun care îmi rămăsese de la ei. Nu valora o avere, dar îl păstrasem cu gândul că, într-o zi, poate voi construi acolo o căsuță mică.
— I-am spus că nu vreau să-l vând, am continuat. I-am propus să căutăm altă soluție, să discutăm cu banca, să vindem echipamentele atelierului. Dar el voia să rezolve totul dintr-o singură mișcare și se aștepta să renunț eu la ultimul lucru pe care îl aveam.
— Și n-ai vrut să-l ajuți, a intervenit Vasile. Asta trebuie să audă și domnul! Când aveam nevoie de tine, ai preferat să păstrezi o bucată de pământ!
— Te-am ajutat ani întregi, Vasile. Dar nu puteam să vând tot ce aveam ca să acopăr niște datorii pe care nici măcar nu încercai să le gestionezi.
El și-a încrucișat brațele.
— Și uite unde am ajuns! Ai distrus familia pentru un teren.
— Nu, am plecat pentru că ajunsesem să muncesc, să plătesc și să-mi cer scuze pentru faptul că nu puteam face și mai mult. Când ți-am spus că nu mai pot, mi-ai răspuns că o femeie adevărată își susține bărbatul, nu îl lasă la greu.
Pe hol s-a lăsat liniștea. Vasile s-a uitat la Mihai, așteptând parcă să primească o confirmare că povestea lui era cea adevărată.
Dar Mihai nu i-a oferit-o.
— Domnule Vasile, eu nu v-am întrebat cum a fost căsnicia dumneavoastră. Și nici nu cred că este potrivit să discutăm despre asta pe holul spitalului. Eu o cunosc pe doamna Doina din felul în care s-a purtat cu sora mea și din timpul pe care l-am petrecut împreună. Pentru mine, acestea contează.
Vasile și-a luat dosarul de pe pervaz.
— Faceți cum vreți. Eu v-am avertizat.
A plecat spre cabinet fără să se mai uite înapoi.
Am rămas câteva clipe lângă fereastră. Nu mă simțeam victorioasă. Mă durea că, după atâția ani, fostul meu soț încă putea să-mi strice o zi prin câteva cuvinte.
— Îmi pare rău că a trebuit să auziți toate astea, i-am spus lui Mihai.
— Nu aveți pentru ce să vă cereți scuze. Dar vreau să vă spun ceva. Nu trebuie să-mi demonstrați că ați fost o soție bună. Eu nu caut să judec căsnicia dumneavoastră. Vreau să vă cunosc pe dumneavoastră.
În seara aceea, după ce am terminat programul, am primit un mesaj de la el. Mă întreba dacă ajunsesem bine acasă și dacă aș fi vrut să ne vedem duminică.
Am acceptat.
În următoarele luni am început să ne cunoaștem cu adevărat. Mihai nu venea peste mine neanunțat și nu se supăra dacă aveam nevoie de timp pentru mine. Își făcea cumpărăturile, își pregătea mâncarea și se ocupa de lucrurile casei fără să considere că acestea erau responsabilități care trebuiau preluate de o femeie.
Într-o duminică m-a invitat la el. Mi-a arătat balconul pe care crescuse câteva roșii și ardei și mi-a spus că sora lui îl învățase să aibă grijă de plante. Am râs când am văzut că pusese etichete pe fiecare ghiveci, ca să nu încurce soiurile.
— Nu mă pricep prea bine, mi-a spus. Dar îmi place să am ceva de îngrijit.
— Atunci suntem doi. Numai că eu am cam obosit să îngrijesc singură totul.
— Nu trebuie să faci nimic singură dacă nu mai vrei.
Nu a fost o declarație spectaculoasă. Tocmai de aceea am ținut-o minte.
Fiica mea a aflat despre Mihai și m-a întrebat dacă lucrurile deveniseră serioase. I-am povestit cum ne cunoșteam și ce se întâmplase la spital. La început s-a temut că voi suferi din nou, dar când l-a întâlnit, a văzut că nu încerca să-mi controleze viața.
Vasile a mai încercat o dată să intervină. M-a sunat și mi-a spus că ar fi bine să nu mă grăbesc cu bărbații, pentru că nu mai eram la vârsta la care să-mi permit greșeli. I-am răspuns că nu îi cerusem părerea și că nu mai avea niciun motiv să-mi urmărească alegerile.
După acea conversație, nu l-am mai lăsat să transforme trecutul nostru într-o explicație pentru fiecare lucru pe care îl făceam în prezent.
Au trecut câteva luni. Într-o seară, Mihai m-a întrebat dacă aș vrea să petrecem mai mult timp împreună, poate chiar să ne gândim la o locuință comună când vom simți amândoi că este momentul. Nu mi-a cerut un răspuns pe loc. Mi-a spus doar că îi place viața pe care o avem și că nu ar vrea să o complicăm inutil.
I-am spus că și mie îmi place. Am hotărât să nu ne grăbim și să continuăm să ne vizităm, fiecare păstrându-și casa și obiceiurile.
Într-o dimineață, înainte să plec la serviciu, Mihai m-a așteptat în fața blocului cu două cafele. Mi-a întins una și m-a întrebat dacă am dormit bine.
Am luat paharul și l-am privit zâmbind.
— Mai bine decât în multe alte dimineți.
— Atunci poate că trebuie să repetăm obiceiul acesta.
Am râs și am pornit împreună spre mașina lui. În ziua aceea aveam amândoi câteva treburi de rezolvat, dar stabiliserăm să luăm prânzul împreună după ce terminam.
Nu ne-am mutat unul în casa celuilalt și nici nu ne-am grăbit să facem promisiuni mari. Am continuat să ne vedem, să ne ajutăm și să ne facem planuri simple. Uneori mergeam la piață, alteori găteam împreună sau ne petreceam duminicile cu sora lui și familia fiicei mele.
Într-o zi, fiica mea m-a întrebat dacă nu regret că am așteptat atât de mult până să-mi refac viața.
— Nu regret, i-am răspuns. Dar nici nu vreau să mai amân lucrurile frumoase doar pentru că mi-e teamă de ce ar putea spune cineva.
Vasile nu a mai încercat să se amestece între noi. Poate că înțelesese că nu mai avea puterea să-mi hotărască viața. Iar eu nu am mai simțit nevoia să-i demonstrez nimic.
După douăzeci și trei de ani de căsnicie și cinci ani în care mă obișnuisem să fiu singură, descoperisem că puteam să mă apropii din nou de un om fără să renunț la mine.
Nu aveam nevoie ca Mihai să mă salveze și nici ca el să-mi ofere o viață pe care nu mi-o puteam construi singură. Îmi doream doar să am lângă mine un om care să nu considere că trebuie să mă schimb pentru a merita să fiu iubită.
Într-o seară, când ne întorceam de la o plimbare, Mihai m-a întrebat dacă vreau să trecem pe la el să bem un ceai.
— Da, dar să știți că data viitoare îl pregătiți dumneavoastră, i-am spus râzând.
— Cu plăcere. Numai să-mi spuneți dacă vreți cu lămâie sau fără.
Am intrat în bloc alături de el, fără să mă mai gândesc la ce spusese Vasile pe holul spitalului. Nu fusesem în stare să țin o familie după socotelile fostului meu soț. Dar eram în stare să-mi construiesc o viață în care să mă simt respectată și liniștită. Iar pentru mine, asta conta acum cel mai mult.