Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu vă apropiați de el! a strigat Răzvan, alergând spre bărbatul căzut. Doamne, tocmai am renovat intrarea asta!
M-am uitat la el fără să-mi vină să cred.
— Omul a căzut! Lasă dalele și ajută-l să se ridice!
Curierul era întins pe o parte și încerca să-și miște piciorul drept. Lada căzuse lângă el, iar câteva produse se împrăștiaseră pe trotuar. Avea în jur de 50 de ani și purta o geacă groasă, cu însemnele firmei de livrări.
— Vă doare undeva? l-am întrebat, aplecându-mă lângă el.
— Șoldul… și mâna. Am încercat să mă sprijin, dar mi-a fugit piciorul.
Nu l-am lăsat să se ridice. Am sunat la 112 și am explicat ce se întâmplase. Între timp, Răzvan se învârtea pe lângă noi, vizibil agitat.
— Dar cum a alunecat tocmai aici? a întrebat el. Nu era gheață peste tot.
Am ridicat privirea spre el.
— Exact aici nu am pus sare. Mi-ai spus că nu am voie să mă apropii de dalele tale.
Răzvan s-a uitat la mine, apoi la porțiunea lucioasă de sub picioarele curierului. Apa se prelingea încet din burlanul de deasupra și se aduna într-o adâncitură dintre două dale.
— Nu aveam de unde să știu că o să alunece cineva, a spus el.
— Dar ți-am spus că îngheață în fiecare noapte.
Nu mi-a răspuns.
După câteva minute a sosit echipajul medical. L-au examinat pe bărbat și au hotărât să-l transporte la spital pentru investigații. Înainte să fie urcat în ambulanță, curierul m-a privit și mi-a mulțumit că rămăsesem lângă el.
— Nu vă faceți griji pentru ladă, i-am spus. Important este să fiți bine.
Răzvan a rămas lângă intrare, cu mâinile în buzunare. Nu mai filma și nu mai comenta. Se uita la locul în care căzuse omul.
În aceeași după-amiază, administratorul a trimis un mesaj pe grupul locatarilor. Anunța că fusese informat despre accident și că urma să convoace o ședință pentru verificarea trotuarului și a burlanului deteriorat.
Răzvan a intervenit imediat.
„Nu este normal ca cineva să lase gheață în fața blocului și apoi să dea vina pe ceilalți. Eu am spus de la început că trebuie să existe reguli.”
De data aceasta, însă, mai mulți vecini au reacționat. O doamnă de la etajul doi a scris că mă văzuse în fiecare dimineață presărând sare. Un domn de la patru a spus că, datorită mie, reușise să ajungă la farmacie fără să alunece.
Eu nu am scris nimic. Nu voiam să mă cert cu nimeni pe internet.
La ședința asociației, Răzvan a venit cu telefonul și a pus din nou filmarea pe ecran. Se vedea cum presăram sare lângă trepte, iar el îmi reproșa că folosesc materialele comune.
— Eu nu am nimic cu doamna Aglaia, a început el. Dar fiecare trebuie să respecte proprietatea celorlalți. Am investit bani în intrarea apartamentului meu și nu vreau să fie deteriorată de sare.
Administratorul l-a ascultat, apoi a deschis dosarul cu sesizările locatarilor.
— În regulă. Dar avem și o problemă cu burlanul. A fost semnalată de două ori în toamnă și nu s-a rezolvat. Apa se scurge direct pe dalele din fața apartamentului dumneavoastră.
— Nu este burlanul meu, a răspuns Răzvan. Este cel al blocului.
— Este al blocului, dar problema a apărut după ce ați făcut modificările la platforma din fața ferestrei. Ați mutat evacuarea apei și a rămas porțiunea aceasta descoperită. V-am cerut să o verificați.
Răzvan și-a frecat fruntea.
— Am crezut că se poate rezolva mai târziu. Nu mi-am imaginat că o să ajungă să alunece cineva.
— Tocmai despre asta vorbim, a intervenit un vecin. Când vezi că apa îngheață în fiecare noapte, nu aștepți să cadă cineva ca să te ocupi.
Administratorul a propus să fie reparat burlanul și să se refacă scurgerea, astfel încât apa să nu mai ajungă pe trotuar. Tot atunci s-a stabilit ca asociația să cumpere suficient material antiderapant și să existe un program prin care locatarii să verifice aleile în zilele geroase.
Am ridicat mâna și am spus că nu mă deranja să ajut, dar nu mai puteam să ies în fiecare dimineață singură, indiferent de vreme.
— Nici nu trebuie, doamnă Aglaia, mi-a răspuns administratorul. Facem un program și ne ocupăm pe rând.
Răzvan nu a mai spus nimic până aproape de sfârșitul ședinței. Atunci s-a ridicat și a vorbit cu voce mai joasă.
— Vreau să spun ceva. Eu am exagerat cu filmarea aceea. M-am concentrat atât de mult pe dalele mele, încât am uitat că pe aici trec și alți oameni. Iar burlanul trebuia reparat mai devreme. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
M-am uitat la el. Nu mă așteptam să-și ceară scuze în fața tuturor.
— Nu eu am căzut, Răzvan. Dar sper să nu mai cadă nimeni.
După câteva zile, am aflat că omul care alunecase suferise o contuzie serioasă la șold, dar nu avea fractură. Firma la care lucra îl trimisese în concediu medical pentru o perioadă, iar administratorul îi ceruse datele pentru a putea consemna incidentul.
Într-o dimineață, când coboram cu găleata de sare, l-am găsit pe Răzvan în fața blocului. Avea o trusă de scule lângă el și verifica locul unde fusese reparată scurgerea.
— Bună dimineața, doamnă Aglaia!
— Bună dimineața!
— Am vorbit cu administratorul. Săptămâna viitoare vin cei care repară burlanele. Până atunci am pus o prelungire, ca apa să nu mai curgă pe dale.
Am privit lucrarea. De data aceasta, apa era dirijată spre canalul de scurgere, departe de intrare.
— E mai bine așa, i-am spus.
Răzvan s-a uitat la găleata din mâna mea.
— Dacă tot ieșiți dimineața, poate îmi arătați și mie unde trebuie pus materialul antiderapant. Nu prea mă pricep.
Am zâmbit.
— Vă arăt. Dar să nu mă mai filmați când lucrez!
A râs și el.
În dimineața următoare, am ieșit din nou înainte să răsară soarele. De data aceasta, Răzvan era deja jos. Avea o lopată mică și un sac de material antiderapant cumpărat de asociație.
Am verificat împreună treptele, trotuarul și zona de lângă intrarea lui. Am presărat unde era nevoie, fără să risipim nimic.
Înainte să mă întorc în apartament, Răzvan m-a oprit.
— Doamnă Aglaia, mai aveți găleata aceea mică de anul trecut?
— O am. De ce?
— Vreau să cumpăr una la fel. Să nu mai fie nevoie să o cărați dumneavoastră de fiecare dată.
Am privit spre trotuarul pe care îl verificasem împreună.
— Nu trebuie să-mi cumpărați nimic. Trebuie doar să nu așteptăm să cadă cineva ca să ne ocupăm de gheață.
A dat din cap și a început să strângă uneltele.
În iarna aceea nu am mai ieșit singură în fiecare dimineață. Vecinii și-au împărțit treaba, iar Răzvan a ajuns unul dintre cei care coborau primii când se anunța polei.
Uneori îl vedeam de la fereastră cum presăra material antiderapant în fața intrării și mă gândeam că nu fusese nevoie decât de o căzătură ca să înțeleagă toți cât de important este un lucru pe care îl consideraseră neînsemnat.
Iar telefonul cu care mă filmase prima dată nu l-am mai văzut îndreptat spre mine. De atunci, când mă întâlnea pe scară, mă întreba dacă am coborât deja să verific trotuarul.
Nu mai trebuia să-i explic de ce făceam asta. Începuse și el să înțeleagă.