Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mama a fost bolnavă aproape doi ani, mi-a spus Alina. În ultimul an nu mai putea să iasă aproape deloc din casă, iar tata se ocupa singur de toate. Îi pregătea mâncarea, îi făcea cumpărăturile și încerca să-i găsească lucruri pe care să le poată mânca.
Am privit din nou caietul.
— Și ce legătură au toate însemnările acestea cu mama dumneavoastră?
Alina a întors câteva pagini și mi-a arătat un rând pe care nu-l observasem înainte.
— Tata mi-a explicat că, atunci când venea acasă cu legumele, mama îl întreba cum reușea să cumpere atât de multe cu banii pe care îi avea. El îi spunea că uneori primea câte ceva în plus de la o doamnă de la piață. Mama voia să știe cine era acea femeie, iar el a început să noteze ce primea, ca să nu uite să-i mulțumească.
Am rămas cu ochii pe pagină. În dreptul unei date scria: „Trei roșii, una în plus. Supă pentru Valeria”. Pe altă pagină apărea: „Ardei și două cepe. A mâncat tot astăzi”.
— Nu știam că le notați chiar pe toate, am spus.
— Tata nota multe lucruri. După ce mama s-a îmbolnăvit, a început să țină evidența meselor ei. Uneori mânca foarte puțin, iar el încerca să vadă ce îi făcea bine. Când primea ceva în plus de la dumneavoastră, scria și asta.
Alina a răsfoit încă două pagini.
— Uitați aici. Într-o zi ați pus două mere în plus. Tata a scris că mama a mâncat unul după-amiază și că i-a spus că avea gustul merelor din grădina părinților ei. Altădată a primit niște roșii foarte coapte și i-a făcut supă. A fost una dintre puținele zile în care a cerut și a doua porție.
Mi-am dus mâna la gură. Eu nu știusem nimic din toate acestea. Pentru mine, nea Dumitru era doar un bătrân care venea cu puțini bani și cumpăra atât cât își permitea.
— Și mama dumneavoastră?
Alina a închis ochii pentru o clipă.
— A murit acum trei săptămâni. În ultimele luni nu mai putea să mănânce aproape nimic. Tata a stat lângă ea până la capăt. După înmormântare, am insistat să vină să locuiască la mine. Nu mai putea să stea singur în apartament, mai ales că și sănătatea lui începuse să se șubrezească.
Am înțeles atunci de ce nu-l mai văzusem la piață. Omul care venea de două ori pe săptămână, indiferent de vreme, nu mai avea motivul pentru care făcuse atâtea drumuri.
— Îmi pare foarte rău, am spus. Nu am știut că treceați prin toate acestea.
— Nici tata nu voia să știe lumea. Nu îi plăcea să povestească despre boala mamei și nici să se plângă. Când îl întrebau vecinii de ce cumpără atât de puțin, spunea că nu are nevoie de mai mult.
Nicu stătea lângă noi, cu mâinile sprijinite de marginea tarabei. Nu mai spunea nimic.
Alina a ajuns la ultima pagină și a întors caietul spre mine.
— Aici este însemnarea despre care voiam să vă vorbesc. Tata a scris-o în ultima zi în care a venit singur la piață.
Am citit încet: „Trei roșii, una în plus. Pentru supa Valeriei. A spus că au fost cele mai bune din vara aceasta. Să-i mulțumesc doamnei când o mai văd”.
Mi-au dat lacrimile. Îmi aminteam ziua aceea. Nea Dumitru venise aproape de închidere și cumpărase trei roșii mari. Îi pusesem încă una, mai coaptă, pentru că mi se păruse potrivită pentru supă. Îmi mulțumise și plecase. Nu mi-aș fi imaginat că, în casa lui, acel gest avea să însemne atât de mult.
— Tata mi-a spus să vă aduc acest caiet, a continuat Alina. Nu ca să vă simțiți datoare cu ceva. A vrut să știți că nu a uitat niciun lucru pe care l-ați făcut pentru el. Și mi-a spus să vă transmit că, în ultimii doi ani, legumele primite în plus au însemnat pentru mama mai mult decât v-ați putea imagina.
Am luat caietul și l-am ținut câteva clipe la piept.
— Aș vrea să-l mai văd. Dacă nu se supără, poate îmi spuneți unde locuiește acum.
Alina mi-a dat adresa și m-a întrebat dacă aș putea veni într-o după-amiază. I-am spus că voi veni cu drag.
După ce a plecat, Nicu a rămas lângă mine. A luat caietul, l-a deschis și a citit câteva dintre însemnări.
— Șase ani ai făcut asta? m-a întrebat.
— Cam atât.
— Și eu te-am certat de fiecare dată când îl vedeam că pleacă de aici cu mai mult decât plătise.
— Știu, Nicule.
— Credeam că omul profită de tine.
Am strâns caietul.
— Nici măcar nu știa că îi pun în plus de fiecare dată. Nu mi-a cerut niciodată nimic.
Nicu s-a uitat la tarabă, apoi la mine.
— Mâine să-mi spui când mergi la el. Vin și eu.
Nu i-am răspuns imediat. După atâtea discuții în care îmi spusese că pierd bani, nu mă așteptasem să aud asta.
Două zile mai târziu am mers împreună la adresa primită de la Alina. Nea Dumitru locuia acum într-un apartament modest, împreună cu fiica lui. Când ne-a deschis ușa, l-am găsit mai slab decât mi-l aminteam, cu părul alb pieptănat atent și o cămașă curată.
— Doamna Marcela! a exclamat el. Ați venit până aici?
— Am venit să vă văd. Și să vă spun că am primit caietul.
A zâmbit și ne-a poftit înăuntru. Pe o măsuță din sufragerie avea fotografia soției, iar lângă ea o vază cu flori proaspete.
— Ați citit ce am scris? m-a întrebat.
— Am citit. Și nu știu ce să vă spun. Nu mi-am imaginat că lucrurile acelea mici ajungeau să vă ajute atât de mult.
— Să știți că nu am notat ca să vă cer ceva. Am notat fiindcă Valeria mă întreba mereu de unde am luat legumele. Îi plăcea să știe că există oameni care se gândesc și la alții. Când îi spuneam că mi-ați pus ceva în plus, se bucura. Uneori îmi spunea să vă transmit sănătate.
Am privit fotografia de pe măsuță. Era o femeie cu chip blând, cu părul alb și un zâmbet discret.
— Mi-ar fi plăcut să o cunosc, am spus.
— Și ei i-ar fi plăcut să vă mulțumească. În ultimele zile mă mai întreba dacă v-am văzut la piață. Îi spuneam că da, că sunteți bine.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
Am stat aproape o oră. Nicu a vorbit cu bătrânul despre piață, despre prețurile legumelor și despre anii în care fusese mai ușor să te descurci dintr-o pensie. Înainte să plecăm, i-am spus că, dacă dorește, îi putem aduce din când în când câte o pungă cu legume proaspete.
— Nu vreau să vă încurc, mi-a răspuns.
— Nu ne încurcați. Dar să-mi spuneți ce vă place să mâncați.
De atunci, o dată pe săptămână, pregăteam o pungă pentru el. Uneori o luam eu, alteori o ducea Nicu când avea drum prin apropiere. Nu îi puneam lucruri scumpe și nici nu făceam din asta o obligație. Era doar un gest pe care îl făceam cu drag.
Într-o seară, când închideam taraba, Nicu a luat două roșii și le-a pus într-o pungă separată.
— Acestea sunt pentru nea Dumitru, a spus. Sunt foarte coapte. Să-i faci o supă bună dacă îi place.
L-am privit și am zâmbit.
— Credeam că fiecare kilogram contează.
— Contează, Marcela. Dar cred că am înțeles și eu că nu toate lucrurile trebuie cântărite.
Am pus punga deoparte și am închis lada cu legume. În ziua aceea nu vânduserăm mai mult decât de obicei și nici nu câștigasem cine știe ce. Dar, pentru prima dată, Nicu pregătise singur ceva în plus pentru un om pe care abia îl cunoștea.
Iar caietul lui nea Dumitru a rămas la mine. Nu l-am mai privit ca pe o listă de legume oferite gratuit, ci ca pe dovada că uneori un lucru mărunt, făcut fără să aștepți recunoștință, poate ajunge să însemne enorm în viața cuiva.