Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Era Marioara. Stătea în lumina slabă a bucătăriei, în halat și papuci, cu o felie de cozonac în mână. Pe farfuria din fața ei mai erau două bucăți tăiate.
Când m-a recunoscut, a încercat să acopere cozonacul cu prosopul, dar s-a oprit la jumătatea gestului.
— Dana… nu trebuia să mă sperii așa.
— Eu v-am speriat?
Nu mi-am ridicat vocea. Mă uitam când la ea, când la cozonacul pe care îl făcuse de râs în fața tuturor.
— Cu câteva ore în urmă ați spus că nici câinele nu-l mănâncă. Acum ați tăiat trei felii. Nu înțeleg.
— Mi-a fost poftă de ceva dulce, a murmurat ea.
— Puteați să mâncați și la masă. Nimeni nu v-ar fi oprit.
Marioara a pus felia pe farfurie. Apoi și-a tras scaunul și s-a așezat, ca și cum ar fi obosit dintr-odată.
— Nu-mi place să mă faci de rușine, Dana.
Am simțit că mă înroșesc.
— Eu vă fac de rușine? Ați spus în fața nepoților că mama mea m-a învățat prost. Mama mea, care nu mai este. Și eu am tăcut ca să nu stric Ajunul.
Nu mi-a răspuns. Și-a netezit cu palma marginea halatului, apoi a privit spre mâinile ei.
— Anul trecut am încercat să fac cozonaci, a spus după o vreme. Am frământat cât am putut, dar m-au durut mâinile atât de tare, încât m-am oprit. Aluatul n-a crescut cum trebuia. Au ieșit tari. Nici eu nu i-am putut mânca.
Știam că o mai dureau încheieturile, dar nu îmi spusese niciodată că renunțase la frământat.
— De ce nu m-ați chemat să vă ajut?
— Pentru că toată viața eu am fost cea care făcea cozonacii în familia asta. Eu puneam masa, eu împărțeam bucățile, eu primeam laudele. Acum Mihai a intrat cu cozonacul tău și a spus tuturor cât de bun este.
A făcut o pauză.
— M-am supărat pe el. Și pe mine. Dar m-am răzbunat pe tine.
Mi-a venit să-i spun câte seri petrecusem și eu cu mama în bucătărie, câte tăvi stricase până să învăț. În schimb, m-am așezat în fața ei.
— Mamă, eu n-am adus cozonacul ca să vă iau locul. L-am adus pentru că e Crăciunul. Dar dacă nu vă mai ies ai dumneavoastră, nu înseamnă că trebuie să-mi batjocoriți mie munca.
— Știu, a spus încet.
— Și mai ales nu aveați dreptul să vorbiți așa despre mama.
Marioara și-a ridicat privirea.
— Acolo am fost rea, Dana. Nu avea nicio vină mama ta. Mi-a scăpat pentru că știam că te doare.
Recunoașterea aceea m-a durut aproape la fel de tare ca vorbele de la masă.
— Atunci înțelegeți de ce nu pot să mă prefac că n-am auzit.
În clipa aceea s-a deschis ușa de la intrare. Mihai se întorsese după ce dusese gunoiul. Ne-a găsit față în față, cu cozonacul descoperit între noi.
— Ce faceți aici? a întrebat, uitându-se la ceas.
— Mama ta mănâncă din cozonacul despre care a spus că e oribil, i-am răspuns. Și încercăm să lămurim de ce a vorbit așa despre mine și despre mama.
Mihai s-a uitat la Marioara. Ea n-a negat.
— Mamă, la masă trebuia să-ți spun ceva și n-am făcut-o, a început el. Am văzut că Dana era supărată, dar am tăcut. Am greșit și eu.
— Era o vorbă spusă la nervi, a încercat Marioara.
— Nu, mamă. Ai spus-o ca s-o doară. Și toată lumea a auzit. Nu putem veni aici de sărbători ca Dana să fie jignită pentru ce gătește.
— Și ce vrei? Să nu mai veniți?
— Vreau să ne respectăm. Dacă se mai întâmplă, plecăm de la masă. Nu o să mai stăm să ascultăm asemenea vorbe.
Marioara a încuviințat fără să se uite la el.
— Am înțeles.
Mihai a tras un scaun lângă noi.
— Mamă, tu ai făcut cozonaci buni ani la rând. Și Dana face cozonaci buni. Nu trebuie să vă întreceți una cu alta.
— Nu mai pot să frământ ca înainte, a mărturisit ea. Mă dor încheieturile. Și mi-e rușine să spun că am îmbătrânit.
— Nu-i rușine să ceri ajutor, i-am spus. Rușine ar trebui să vă fie doar pentru felul în care m-ați tratat.
Am rămas o vreme fără să vorbim. Pe urmă Marioara s-a ridicat, a adus trei farfurioare și a tăiat cozonacul în felii egale.
— E bun, Dana, a spus, așezând o felie în fața mea. Am știut de la prima înghițitură. Îmi pare rău că am spus contrariul.
— Vă mulțumesc că recunoașteți. Dar mâine o să fim din nou toți la masă. Și tot oamenii aceia au auzit ce ați spus despre mama.
Marioara a privit spre ușa bucătăriei.
— Ai dreptate. Trebuie să le spun și lor.
În noaptea aceea am plecat acasă cu Mihai. Nu eram împăcată pe deplin. Mi se părea însă important că, pentru prima dată, Marioara nu încercase să-mi spună că exagerez.
A doua zi, la prânzul de Crăciun, ne-am strâns din nou la socri. Veniseră cumnata mea cu familia și Viorica împreună cu soțul ei.
După ce am mâncat, Marioara a adus cozonacul rămas. L-a pus în mijlocul mesei și, înainte să ia cineva cuțitul, a spus:
— Vreau să îndrept ceva de ieri. Am vorbit foarte urât despre cozonacul Danei. Nu era nici sec, nici ars. Era bun. Am spus lucrurile acelea fiindcă am fost invidioasă și nedreaptă.
La masă s-a făcut liniște.
— Și am pomenit-o urât pe mama ei, care nu mai este printre noi. Pentru asta îmi cer iertare, Dana. Nu trebuia să fac așa ceva.
Am simțit un nod în gât. Cumnata mea s-a uitat la mine, apoi la Marioara.
— Mamă, noi am gustat ieri cozonacul. Era foarte bun. Doar că n-am știut ce să spunem când te-ai supărat.
Viorica a încuviințat.
— Și cel pe care mi l-a dat Dana a fost minunat. Am mâncat aseară din el cu soțul meu.
Marioara nu s-a mai apărat.
— Știu. Am greșit.
Am luat o felie și am pus-o în farfuria ei.
— Nu vreau să ne întrecem, mamă. Dacă vreți, la anul îi facem împreună. Eu frământ, dumneavoastră pregătiți tăvile și umplutura.
— Mi-ar plăcea, a răspuns. Dar să-mi arăți cum făcea mama ta umplutura. Se simte altfel.
În lunile următoare nu ne-am transformat brusc în cele mai bune prietene. Au mai fost momente în care Marioara a vrut să aibă ultimul cuvânt. Diferența era că acum, când îi spuneam că mă deranjează ceva, se oprea și mă asculta.
În Ajunul următor a venit la noi dimineața, cu un castron de nucă măcinată și un șorț curat. Eu pregătisem ingredientele și scosesem din sertar hârtia îngălbenită a mamei.
Marioara a luat foaia cu grijă.
— Asta e rețeta?
— Da. Mama a scris-o. Uitați, aici, pe margine, mi-a lăsat și un sfat.
A citit încet:
— “Să ai răbdare cu aluatul.”
A zâmbit.
— Mama ta avea dreptate.
Eu am frământat, iar Marioara a pregătit tăvile și a întins umplutura. Când am scos cozonacii din cuptor, nu s-a grăbit să-i taie. A așteptat să se răcească, apoi mi-a pus prima felie pe o farfurie.
— Pentru tine, Dana. Că tu ai muncit cel mai mult.
Am privit-o și mi-am amintit de Ajunul în care îmi spusese, în fața tuturor, că nici câinele nu mi-ar mânca cozonacul.
De data aceasta nu mai aveam nimic de demonstrat. Pe masa din bucătăria mea erau trei cozonaci, rețeta mamei și două femei care învățaseră, în sfârșit, să lucreze împreună.