Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu mâna pe clanță și am privit câteva secunde în camera fiicei mele.
Unul dintre bărbați stătea întins în patul ei, cu pantofii încă în picioare.
Celălalt își sprijinise berea pe biroul unde Emma își făcea temele.
Pe jos erau caietele ei, iar lângă ele zăcea ursulețul de pluș pe care îl avea încă din grădiniță.
— Ridicați-vă și plecați, am spus calm.
Bărbații au izbucnit în râs.
— Auzi la ea…
Marek a făcut un pas în fața mea.
— Termină circul! Sunt prietenii mei.
— Este camera fiicei noastre.
— O noapte nu moare nimeni.
Emma s-a apropiat încet.
— Mamă… mi-au spus că dacă mai intru aici, mă închid pe balcon…
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
M-am întors spre Marek.
— Ai auzit ce a spus?
A ridicat din umeri.
— Copiii mai și exagerează.
Am scos telefonul din buzunar.
— Pe cine suni? a întrebat el, râzând.
— Poliția.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ești nebună?
— Nu.
Am apăsat pe apel și am spus adresa.
Am explicat că un copil minor fusese scos din propria cameră, că în apartament erau persoane aflate sub influența alcoolului și că fata fusese amenințată.
Unul dintre bărbați s-a ridicat imediat.
— Hai să plecăm…
— Stai jos! a strigat Marek.
Dar era prea târziu.
După câteva minute s-a auzit soneria.
Doi polițiști au intrat în apartament.
Au privit camera.
Patul ocupat.
Sticlele de bere.
Fata speriată.
Patul pliant din bucătărie.
Unul dintre agenți s-a apropiat de Emma.
— Aici ai dormit?
Fata a dat încet din cap.
— Tata a spus că nu mai am voie în camera mea…
Polițistul s-a întors spre Marek.
— Domnule, vă rog să ieșiți puțin pe hol.
În mai puțin de zece minute, musafirii își strângeau lucrurile în tăcere.
Nu mai râdea nimeni.
Marek încerca să explice că fusese doar o petrecere.
Că totul era o neînțelegere.
Că Livia exagerase.
Dar nici măcar el nu mai părea convins de propriile vorbe.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— O să regreți.
L-am privit fără să clipesc.
— Nu. Regret că nu am făcut asta mai devreme.
Ușa s-a închis în urma lui.
Pentru prima dată după mult timp, în apartament era liniște.
Am intrat în camera Emmei.
Am deschis larg fereastra.
Am strâns sticlele, am schimbat lenjeria și am așezat la loc caietele pe birou.
Apoi am luat ursulețul de pluș de pe podea și l-am pus pe pernă.
Emma a rămas în ușă.
— Chiar pot să dorm din nou aici?
Am zâmbit și am mângâiat-o pe păr.
— Este camera ta.
Și va rămâne mereu a ta.
Fata m-a îmbrățișat strâns.
În clipa aceea am înțeles că uneori cea mai importantă decizie pe care o poate lua un părinte este să aleagă, fără ezitare, copilul în locul celui care îi distruge liniștea.