Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu vreau verigheta dumneavoastră, a spus doctorul.
— Știu că nu valorează mult…
— Nu despre asta vorbesc.
Mi-a arătat pumnul în care țineam inelul.
— Fata dumneavoastră este aici pentru o urgență. O operăm pentru că are nevoie de operație. Nu pentru ce aveți dumneavoastră în portofel.
— Dar vreau să faceți tot ce puteți.
— Exact asta voi face.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Chiar dacă nu vă dau nimic?
Doctorul m-a privit câteva secunde.
— Mai ales nu vreau să stați pe hol crezând că trebuie să vă vindeți verigheta ca să-mi fac meseria.
Atunci au început să-mi curgă lacrimile.
Nu le mai puteam opri.
— Puneți-o la loc, a spus.
Am încercat, dar degetele îmi tremurau atât de tare încât am scăpat aproape inelul.
Doctorul m-a ajutat să-l trec peste încheietură.
— Păstrați-o. O să aveți nevoie de ea acasă, când fata asta va fi mare.
Apoi și-a pus masca.
— Acum lăsați-mă să mă ocup de Ruxandra.
Și a plecat spre blocul operator.
Au urmat cele mai lungi două ore din viața mea.
N-am mai încercat să sun pe nimeni.
Am stat pe scaun și am învârtit verigheta pe deget.
Pentru prima dată de când ajunsesem la București, nu mă mai gândeam că alt copil ar putea primi mai multă grijă pentru că părinții lui aveau mai mulți bani.
Mă temeam doar de operație.
Când chirurgul a reapărut, m-am ridicat înainte să ajungă la mine.
— Ruxandra?
— Operația a mers bine.
Mi-am dus mâna la gură.
— Am curățat infecția. Va trebui supravegheată și va mai rămâne internată, dar acum este stabilă.
— Pot s-o văd?
— Imediat ce o ducem în salon.
Mi-au cedat genunchii și m-am așezat.
Doctorul nu mi-a spus că fusese ușor.
Nu mi-a promis că totul se terminase.
Mi-a spus doar ce aveam nevoie să știu:
Ruxandra trecuse cu bine de operație.
Sorin mi-a răspuns în cele din urmă.
Când i-am spus ce se întâmplase, a plecat din Germania și a ajuns la București a doua zi.
Ruxandra a rămas șase zile în spital.
În primele două a fost slăbită și nervoasă.
În a treia a cerut ceva dulce.
În a cincea se plictisea atât de tare încât Sorin îi inventa jocuri ca s-o țină în pat.
Când medicul ne-a spus că putem pleca acasă, Ruxandra și-a pus singură gecuța.
Am coborât împreună spre ieșire.
Pe hol l-am întâlnit pe chirurg.
— Domnule doctor!
S-a oprit.
Nu aveam plic.
Nu aveam bani pregătiți.
M-am apropiat și i-am întins mâna.
— Mulțumesc.
A strâns-o.
— Aveți grijă de ea.
Ruxandra l-a privit curioasă.
— Tu m-ai operat?
Doctorul s-a aplecat puțin ca s-o audă.
— Eu și colegii mei.
— M-a durut.
— Știu.
— Acum nu mă mai doare.
— Atunci suntem bine.
Și atât.
Am ieșit din spital cu Ruxandra între mine și Sorin.
Verigheta era tot pe degetul meu.
Nu salvasem operația cu ea.
Nu cumpărasem atenția nimănui.
Și, pentru prima dată, înțelesesem cât de nedreaptă fusese frica pe care o purtasem cu mine până acolo.
Doctorul nu-mi ceruse nimic.
Își făcuse meseria.
Iar eu plecam acasă cu fetița mea de mână și cu verigheta exact acolo unde trebuia să fie.