Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva clipe cu ochii la Andrei. Mă așteptasem să negocieze suma, să-mi ceară timp sau să refuze. Nu mă așteptasem ca mama lui să vrea să mă privească în ochi.
— Ce întrebare are pentru mine?
— N-a vrut să-mi spună. Doar că, dacă sunteți hotărâtă să faceți asta, trebuie să mergeți la ea.
În seara următoare am ajuns la locuința familiei lui. Elena, mama lui Andrei, avea 69 de ani. Era o femeie slabă, cu părul alb strâns într-un coc mic și cu mâinile deformate de anii în care muncise într-o fabrică de încălțăminte.
Mariana, fiica ei de 38 de ani, ne-a deschis ușa. M-a privit cu o neîncredere pe care nici măcar nu încerca să o ascundă.
— Dumneavoastră sunteți femeia cu contractul?
Am încuviințat.
Elena stătea într-un fotoliu, lângă fereastră. Mi-a făcut semn să mă apropii.
— Doamnă Victoria, am citit ce i-ați propus băiatului meu. Nu înțeleg toate hârtiile astea, dar suma am înțeles-o.
— Îmi dau seama că pare o propunere neobișnuită.
— Nu despre bani vreau să vă întreb.
M-am așezat în fața ei.
— Atunci despre ce?
Elena m-a privit drept în ochi.
— Dacă fiul meu n-ar avea o mamă bolnavă și n-ar avea nevoie de bani, tot pe el l-ați alege?
Întrebarea m-a făcut să tac.
Îl alesesem pe Andrei fiindcă era un om cinstit, dar și fiindcă știam că necazurile îl puteau determina să accepte ceva ce altfel ar fi refuzat.
— Nu știu, am răspuns în cele din urmă.
— Măcar sunteți sinceră. Dar să știți ceva: eu nu vreau să-mi cumpăr sănătatea cu nefericirea copilului meu.
Andrei a intervenit imediat.
— Mamă, nu te sacrifici tu pentru mine. Eu hotărăsc ce fac cu viața mea.
— Tocmai asta vreau, băiete. Să hotărăști tu, nu frica de facturi.
Am plecat de acolo tulburată. Pentru prima dată, propunerea mea mi se părea nedreaptă. A doua zi l-am chemat pe Andrei în birou.
— Retrag oferta în forma aceasta, i-am spus. Nu vreau să accepți doar pentru că ești disperat.
Mi-a răspuns că se gândise toată noaptea și că, în ciuda tuturor lucrurilor, voia să continuăm discuția.
Am hotărât să nu mai grăbim nimic. I-am oferit posibilitatea unui împrumut separat de orice căsătorie, cu rambursare în condiții pe care și le putea permite. A acceptat 35.000 de lei pentru stingerea datoriei apăsătoare. Am stabilit totul în scris, fără să legăm împrumutul de relația noastră.
În săptămânile următoare, am început să ne vedem și în afara serviciului. La început discutam despre contract. Apoi despre copilărie, familie și lucrurile pe care le regretam.
Andrei mi-a povestit cum tatăl lui murise când el avea douăzeci de ani și cum Elena muncise suplimentar ca să-și țină copiii la școală. Eu i-am spus că fostul meu soț mă făcuse ani întregi să cred că valoarea mea se măsura doar în cât câștigam.
După aproape două luni, Andrei a venit într-o seară cu o întrebare neașteptată.
— Victoria, dacă ne-am căsători, ai vrea măcar să încercăm să fim prieteni adevărați?
— Credeam că suntem deja.
— Atunci poate că nu mai avem nevoie să ne prefacem chiar atât de mult.
Am râs pentru prima dată fără să mă gândesc la ce urmărea omul din fața mea.
Ne-am căsătorit civil într-o zi de vineri, cu Elena și Mariana drept martore. Nu am semnat niciun document care să ne oblige să rămânem împreună un an. Am încheiat doar convenția matrimonială privind separația de bunuri, după ce fiecare primise explicații juridice.
Am păstrat între noi înțelegerea că, după douăsprezece luni, vom discuta sincer dacă dorim să continuăm căsnicia. Cei 300.000 de lei din propunerea inițială au rămas doar o cifră pe niște foi pe care le-am distrus împreună.
Andrei s-a mutat în casa mea, într-o cameră separată. La serviciu am reorganizat atribuțiile, astfel încât să nu mai fiu persoana care îi stabilea direct salariul sau îi evalua activitatea. Nu voiam ca relația noastră să-i pună în pericol locul de muncă.
Primele luni au fost stângace. Eu eram obișnuită să iau toate deciziile. El era obișnuit să nu ceară nimic. Ne contraziceam pentru lucruri mărunte, de la cumpărături până la cine avea grijă de grădină.
Dar Andrei avea un obicei pe care nu-l întâlnisem la fostul meu soț. Când mă vedea obosită, nu mă întreba de ce sunt nervoasă. Mă întreba dacă vreau să vorbim sau dacă prefer să mă lase puțin în pace.
Într-o seară, după o zi grea la firmă, am găsit în bucătărie o farfurie cu mâncare caldă și un bilețel: “Am văzut că n-ai apucat să mănânci. Sunt în grădină.”
Nu era un cadou scump. Dar am rămas cu bilețelul în mână mai mult decât aș fi vrut să recunosc.
În tot acest timp, Elena a continuat dializa și controalele. Au existat zile bune și zile foarte grele. Eu am început să o vizitez fără să mă mai simt obligată. Uneori stăteam cu ea și ascultam povești despre Andrei copil.
În luna a opta a căsniciei, Elena a fost chemată pentru evaluarea unei posibile transplantări. După verificările medicale, intervenția a putut avea loc. Nu banii mei și nici căsătoria noastră nu îi aduseseră organul, ci procedura medicală de alocare și compatibilitatea stabilită de specialiști.
Operația a decurs bine, însă recuperarea a necesitat supraveghere atentă. Mariana și Andrei au rămas aproape de mama lor, iar eu i-am ajutat cu drumurile și treburile zilnice.
Într-o după-amiază, Elena m-a chemat lângă pat.
— Victoria, mai ții minte ce te-am întrebat când ai venit prima dată la mine?
— Dacă l-aș fi ales pe Andrei și fără necazurile lui.
— Da. Acum știi răspunsul?
M-am uitat spre ușă, unde Andrei vorbea încet cu sora lui.
— Acum l-aș alege chiar dacă n-ar avea nevoie de nimic de la mine.
Elena mi-a strâns mâna și a zâmbit.
Când s-a apropiat împlinirea unui an de la cununie, am scos din sertar calendarul în care însemnasem data la care trebuia să discutăm despre despărțire.
Andrei m-a găsit privind pagina.
— A venit ziua, a spus el.
— Da.
— Vrei să divorțăm?
Am simțit un nod în gât.
— Nu. Dar nici nu vreau să rămâi pentru că te simți dator.
Andrei s-a apropiat și mi-a luat mâinile.
— Victoria, datoria mea este în contractul de împrumut. O plătesc în fiecare lună, așa cum am stabilit. Căsnicia noastră nu are nicio legătură cu asta.
— Atunci de ce vrei să rămâi?
— Pentru că te iubesc. Și pentru că, în fiecare dimineață, mă bucur că ești lângă mine.
Am început să plâng. Nu fiindcă îmi promisese ceva spectaculos, ci pentru că era prima dată după mulți ani când un bărbat îmi spunea că vrea să rămână fără să-mi ceară nimic în schimb.
— Și eu te iubesc, Andrei.
Am rupt împreună pagina din calendar pe care însemnasem sfârșitul anului. Nu am organizat o nouă nuntă și nu am făcut promisiuni în fața altora. Am hotărât doar să rămânem căsătoriți, de data aceasta fără termen.
În seara aceea am mers la Elena și Mariana. Mama lui Andrei se recupera bine și ne aștepta în curte, cu un șal pe umeri.
— Ei, a întrebat ea, ce ați hotărât?
Andrei m-a prins de mână.
— Că rămânem împreună, mamă.
Elena a zâmbit, apoi s-a uitat la mine.
— Vezi, Victoria? Unele lucruri nu se pot cumpăra.
Am privit spre bărbatul de lângă mine. Cu un an înainte îi întinsesem un contract de 300.000 de lei, convinsă că pot cumpăra liniștea unei căsnicii fără sentimente.
Acum aveam o familie în care nimeni nu mai trebuia să joace un rol. Elena își continua recuperarea, Mariana își reluase serviciul cu normă întreagă, iar Andrei își plătea împrumutul din salariul lui.
Eu nu mai aveam nevoie de un soț care să mă însoțească doar pentru aparențe. Aveam lângă mine un om pe care îl iubeam și care alesese să rămână.
Contractul de căsătorie pentru un an nu mai exista. Căsnicia noastră, însă, abia atunci începuse cu adevărat.