Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul în mână, privind cele două mesaje. Zece ani așteptasem să aflu ceva despre Ioana. Acum, cineva îmi spunea că știe unde este, dar îmi cerea să vin singură.
Primul meu impuls a fost să răspund. Să întreb unde, când, cine era persoana aceea. Dar mi-am amintit ce îmi spusese polițistul.
M-am întors imediat în sediu.
— Am primit mesajele acestea chiar acum, i-am spus, întinzându-i telefonul.
Polițistul le-a citit cu atenție.
— Ați făcut bine că v-ați întors. Nu mergeți la nicio întâlnire. Vom verifica numărul și legătura cu informațiile din dosar.
În următoarele două zile n-am mai primit nimic. Dormeam cu telefonul lângă pernă și tresăream la fiecare apel.
În a treia zi, polițistul m-a chemat din nou.
— Doamnă Elena, am identificat o persoană care ar putea avea legătură cu brățara. O cheamă Paraschiva, are șaizeci și opt de ani și locuiește în apropierea brutăriei despre care v-a vorbit fetița.
Am simțit că mi se oprește inima.
— Este bunica Teodorei?
— Da. Dar mai este ceva. În urmă cu zece ani, femeia aceasta locuia la câteva străzi de locul unde a dispărut Ioana.
Mi-am amintit imediat femeia cu broșa rotundă și mersul șchiopătat.
— Ea era?
— Există indicii că ar putea fi aceeași persoană. Verificăm.
Am început să plâng. Polițistul mi-a dat un pahar cu apă și m-a rugat să am răbdare.
În zilele următoare, anchetatorii au discutat cu Paraschiva și au verificat informațiile despre familia ei. Au descoperit că, în anul dispariției Ioanei, femeia locuise împreună cu fiica ei adultă, care avea atunci un copil mic.
Fiica Paraschivei murise câțiva ani mai târziu, iar Teodora rămăsese în grija bunicii.
Dar în evidențele vechi apărea și o altă fată, prezentată drept o rudă îndepărtată. Se numea Andreea și, potrivit documentelor școlare, avea acum optsprezece ani.
Vârsta se potrivea.
Când am auzit numele, m-am agățat de marginea scaunului.
— Este Ioana?
— Nu putem spune asta fără verificări. Dar fata a fost identificată și este în siguranță.
Mi-au explicat că tânăra locuia separat, într-o garsonieră închiriată, și lucra la o croitorie. Fusese informată că există întrebări serioase despre identitatea ei și acceptase să discute cu anchetatorii.
Nu am cerut să o văd pe ascuns. Nu voiam ca prima noastră întâlnire să fie încă o sperietură pentru ea.
După verificarea documentelor și a probelor biologice, am primit vestea pe care o așteptasem zece ani.
Andreea era Ioana, fiica mea.
Am început să tremur atât de tare, încât n-am putut ține telefonul. Polițistul a așteptat să mă liniștesc, apoi mi-a explicat că fata știa deja rezultatul, dar avea nevoie de timp înainte să mă întâlnească.
— Vrea să mă vadă? am întrebat.
— A spus că nu știe încă. Credea că mama ei a abandonat-o.
Atunci am înțeles ce însemnau mesajele.
În cadrul anchetei, Paraschiva recunoscuse că o luase pe Ioana din apropierea locului de joacă. Fetița plângea după mama ei, iar femeia o convinsese să o însoțească, spunându-i că o va ajuta să mă găsească.
În loc să o aducă înapoi, o dusese acasă și o ascunsese. Ulterior, o mutase împreună cu familia și îi schimbase numele. Îi repetase ani întregi că mama ei nu o mai dorise.
Brățara fusese păstrată într-o cutie cu lucrurile vechi ale Ioanei. Paraschiva i-o dăruise Teodorei fără să se gândească la urmări.
Când Elena, mama Teodorei, observase că fiica ei nu mai purta brățara în cutie, îi ceruse explicații. Fetița povestise întâlnirea cu mine. Paraschiva înțelesese că fusese recunoscută și îmi trimisese mesajele, încercând să mă atragă la o discuție înainte ca poliția să ajungă la ea.
Nu am simțit nicio satisfacție când am aflat că femeia era cercetată pentru faptele ei. Mă gândeam doar la copilul meu, care crescuse crezând că fusese părăsit.
După încă o săptămână, Ioana a acceptat să ne întâlnim într-un cabinet de consiliere, în prezența unei specialiste.
Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme. În geantă aveam fotografia ei de la opt ani și una dintre felicitările pe care i le cumpărasem de ziua ei.
Când ușa s-a deschis, am recunoscut-o imediat.
Era înaltă, cu părul șaten și ochii mei verzi. Avea chipul schimbat de anii pe care nu îi trăiserăm împreună, dar felul în care își ținea mâinile strânse în față era același.
— Bună, Ioana, am șoptit.
— Mie mi se spune Andreea.
Am încuviințat.
— Atunci așa îți voi spune, dacă asta dorești.
S-a așezat în fața mea și m-a privit lung.
— Mi s-a spus că nu m-ai mai vrut.
Am simțit că mi se rupe inima.
— Te-am căutat în fiecare zi. N-am încetat niciodată.
Am scos fotografia și i-am întins-o.
— Aici aveai opt ani. Era făcută cu două zile înainte să dispari. Purtai brățara albastră pe care ți-o împletisem.
Andreea a luat fotografia. A privit-o câteva clipe, apoi și-a dus mâna la gură.
— Îmi amintesc brățara. Dar nu-mi amintesc prea bine ziua aceea.
— Nu trebuie să-ți amintești totul acum.
— Și tata?
— Trăiește. Îl cheamă Mircea. Și el te-a căutat.
Am vorbit aproape două ore. Nu m-a îmbrățișat și nu mi-a spus mamă. Dar înainte să plece, m-a întrebat dacă poate păstra fotografia.
— Este a ta, i-am răspuns.
În lunile următoare ne-am întâlnit treptat. Uneori la o plimbare, alteori într-o cafenea. I-am povestit despre copilăria ei, iar ea mi-a vorbit despre școală, despre croitorie și despre viața pe care o cunoscuse.
Mircea a întâlnit-o separat, când ea s-a simțit pregătită. Amândoi am învățat să nu-i cerem să recupereze zece ani într-o singură zi.
Într-o după-amiază, Andreea m-a rugat să-i arăt cutia cu felicitările.
Le-a citit una câte una. La cea de optsprezece ani, pe care o cumpărasem cu puțin timp înainte să o regăsesc, a început să plângă.
— Chiar mi-ai cumpărat câte una în fiecare an?
— Da.
— Și dacă nu mă găseai niciodată?
— Tot le-aș fi păstrat.
Atunci s-a apropiat și m-a îmbrățișat pentru prima dată.
Am strâns-o în brațe fără să spun nimic.
Nu puteam schimba ce se întâmplase. Paraschiva urma să răspundă în fața legii, iar Teodora nu avea nicio vină pentru faptele bunicii sale.
Dar fiica mea era în viață. Avea optsprezece ani, propriile amintiri, propriile dorințe și dreptul să hotărască în ce ritm ne apropiem.
În ziua în care a venit prima dată la mine acasă, Andreea a observat fotografia ei de copil, așezată pe raft.
— Pot să punem lângă ea una cu noi două, de acum?
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.
— Sigur că da, draga mea.
Am făcut fotografia în grădină, una lângă alta. Nu eram femeia și fetița despărțite cu zece ani în urmă. Eram două femei care învățau să se cunoască din nou.
Iar când Andreea m-a prins de mână și mi-a spus pentru prima dată “mamă”, am înțeles că nu trebuia să recuperăm fiecare zi pierdută. Trebuia doar să avem grijă de zilele pe care le primiserăm înapoi.