Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apropiat foaia de ochi și am citit din nou cele două cuvinte: “Avans primit”. Alături era trecută suma de 3.000 de lei.
— Rodica, cine a primit banii aceștia?
Soacra fiicei mele și-a strâns halatul peste piept.
— Nu știu despre ce vorbești. Întreab-o pe Mihaela.
— Atunci de ce sunt hârtiile în dulapul meu?
— Le-o fi pus fata ta acolo. Eu nu mă ocup de socoteli.
Am privit din nou foile. Erau trecute opt nopți de cazare, cinci camere și cincisprezece persoane. Lângă fiecare cameră apărea câte o sumă, iar totalul era de 6.000 de lei.
Mihaela nu doar că le dăduse cheia. Din câte înțelegeam, acceptase să primească bani pentru folosirea casei mele.
Am fotografiat toate paginile, apoi am pus mapa în geantă.
— Rodica, vreau să trezești oamenii și să le spui să-și strângă lucrurile.
— Acum? Dar e abia prânzul!
— Acum. Nu v-am invitat și nu v-am dat voie să locuiți aici.
Femeia a început să protesteze, dar nu m-am mai certat cu ea. Am sunat-o din nou pe Mihaela.
— Mamă, ți-am spus că sunt la serviciu!
— Am găsit hârtiile cu banii. Ai primit 3.000 de lei ca să-mi dai casa unor oameni?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cine ți-a arătat mapa?
— Am găsit-o în dulapul meu. Vino acasă. Acum.
— Mamă, te rog să nu faci nimic până ajung!
— Atunci grăbește-te.
Am închis și am ieșit în curte, ca să-mi recapăt răsuflarea. Mă uitam la ferestrele casei pe care Gheorghe o ridicase cu mâinile lui și nu-mi venea să cred că ajunsesem să cer voie să intru în propriul dormitor.
După aproape o jumătate de oră, Mihaela a sosit împreună cu Adrian. Fiica mea avea ochii roșii și ținea geanta strâns la piept.
— Mamă, îmi pare rău. Am vrut să-ți explic.
— Atunci explică-mi de ce ai luat bani pentru casa mea.
Adrian s-a uitat surprins spre soția lui.
— Ce bani, Mihaela?
Am înțeles că nici el nu știa totul.
Mihaela a început să plângă.
— Rodica m-a rugat să-i ajut. Rudele ei veneau la o reuniune de familie și nu găsiseră cazare pentru toți la un preț convenabil. Mi-a spus că pot sta aici cât ești plecată.
— Și cei 6.000 de lei?
— Ea a strâns banii de la rude. Mi-a dat 3.000 de lei în avans și a spus că restul îi primesc când pleacă.
— De ce ai acceptat?
Fiica mea a privit în pământ.
— Aveam nevoie de bani. Am rămas în urmă cu două rate la credit și n-am vrut să-ți cer din nou ajutorul.
Adrian a făcut un pas înapoi.
— Mihaela, noi am discutat despre rate. Ți-am spus că vorbesc cu banca. Nu ți-am cerut să închiriezi casa mamei tale!
— Știu, dar mama Rodica a insistat că nu se întâmplă nimic. Mi-a spus că Veronica nici n-o să afle.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Asta te-a convins? Că n-o să aflu?
Mihaela n-a răspuns.
— Ți-am dat cheia ca să-mi uzi florile, fata mea. Nu ca să faci bani din casa în care a trăit tatăl tău.
În clipa aceea, Rodica a apărut în ușă.
— Gata cu discuțiile? Oamenii vor să știe dacă mai pot sta până mâine.
Adrian s-a întors spre mama lui.
— Mamă, de ce mi-ai spus că Veronica vă invitase?
Rodica a clipit des.
— Așa am înțeles de la Mihaela.
— Nu, a intervenit fiica mea. Eu ți-am spus că mama nu știe și că trebuie să-i cerem voie. Tu ai zis că nu are rost s-o deranjăm în concediu.
— Și tu ai acceptat, a răspuns Rodica. Nu pune totul pe mine!
Le-am făcut semn să tacă.
— Nu mă interesează care dintre voi a avut ideea. Amândouă ați știut că nu v-am dat voie. Vreau ca oamenii să plece astăzi.
Adrian a încuviințat.
— Mă ocup eu să găsesc cazare pentru rude. Dacă nu sunt locuri suficiente, le ajut să se întoarcă acasă.
Rodica a început să protesteze, dar fiul ei a oprit-o.
— Mamă, ai dormit în casa unei femei fără permisiunea ei. Nu mai avem ce negocia.
În următoarele ore, oamenii și-au strâns lucrurile. Unii au fost surprinși să afle că eu nu știam nimic. O femeie mai în vârstă și-a cerut scuze și mi-a spus că Rodica le prezentase locuința drept o casă oferită de familie pentru reuniune.
Nu m-am certat cu ei. Le-am cerut doar să verifice dacă își luaseră toate bagajele și să elibereze camerele.
Spre seară, ultimul musafir a plecat. Casa era din nou liniștită, dar arăta de parcă trecuse prin ea o furtună.
În dormitor am găsit lenjeria pătată, iar pe una dintre noptiere era o urmă adâncă de zgârietură. Din fericire, fotografiile lui Gheorghe erau toate în dulap, împreună cu albumele.
Mihaela a rămas să mă ajute la curățenie.
— Mamă, vreau să-ți dau banii înapoi.
— Nu banii aceia sunt ai mei, Mihaela. Sunt bani luați de la oameni care au crezut că plătesc pentru o cazare acceptată de proprietar. Trebuie să lămuriți cu ei ce li se restituie și cine suportă cheltuielile.
— Și pagubele?
— Pe acelea le veți plăti voi, cei care ați organizat totul fără acordul meu.
Adrian a venit cu un carnețel și am trecut împreună lucrurile deteriorate. A doua zi am chemat o firmă pentru curățenie, iar costurile au fost achitate de Mihaela și Adrian. Rodica a contribuit și ea, după o discuție deloc plăcută cu fiul ei.
Înainte să plece, Mihaela mi-a întins cheia de rezervă.
— O să înțeleg dacă nu mai vrei să am cheie.
Am luat-o.
— Te iubesc, Mihaela. Dar încrederea mea nu mai este aceeași. O vreme, dacă ai nevoie să intri, mă suni și stabilim împreună.
Fiica mea a început să plângă.
— Mi-a fost rușine să-ți spun că avem probleme cu banii.
— Și ai preferat să-mi ascunzi că ai dat casa unor străini. Rușinea nu se repară cu o minciună, fata mea.
Au trecut câteva săptămâni până când am putut vorbi din nou fără supărare. Mihaela și Adrian au discutat cu banca despre restanțe și și-au reorganizat cheltuielile. Nu le-am plătit eu ratele. Le-am spus că îi pot ajuta să găsească soluții, dar nu voi mai rezolva în locul lor fiecare problemă.
Rodica nu mi-a mai cerut cheia și nici nu a mai încercat să-mi explice că exagerasem. Când ne-am întâlnit la ziua Mihaelei, m-a salutat politicos. Atât.
Într-o duminică, fiica mea a venit singură, cu un buchet de flori. M-a ajutat să pun la loc fotografiile lui Gheorghe.
Am scos din valiză rama de lemn cumpărată în concediu și am așezat în ea fotografia noastră preferată, făcută în curte, cu mulți ani în urmă.
Mihaela a privit-o îndelung.
— Tata ar fi fost foarte supărat pe mine, nu-i așa?
— Probabil. Dar ar fi vrut să înțelegi de ce ai greșit, nu să te pedepsești toată viața.
Mihaela m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, mamă. Nu se va mai întâmpla.
— Sper să-mi arăți asta prin fapte.
În seara aceea, după ce a plecat, am rămas singură în camera de zi. Saltelele dispăruseră, fotografiile erau din nou la locul lor, iar casa mirosea a curat.
Am privit chipul lui Gheorghe din rama cea nouă și am zâmbit trist.
Casa noastră fusese plină de oameni, dar niciunul nu se gândise că acolo trăia cineva cu amintirile, durerea și drepturile sale.
Acum era din nou casa mea. Iar fiica mea învățase, poate pentru prima dată, că dragostea unei mame nu înseamnă că poate hotărî oricine în locul ei.