Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am sprijinit de spătarul unui scaun, încercând să înțeleg ce tocmai îmi spusese Răzvan.
— Ce ai făcut la clinică? Spune-mi acum!
Soțul meu a așezat dosarul pe un dulap și și-a trecut mâna peste față.
— Am vorbit cu niște oameni care își doreau copii. Le-am spus că îi pot ajuta.
— Cum să-i ajuți? Eu sunt însărcinată cu copiii noștri!
— Știu, Simona. Dar oamenii aceia nu pot avea copii. Unii au încercat ani întregi. Le-am spus că putem găsi o soluție după naștere.
— Ce soluție?
— Să le încredințăm câte unul.
Am rămas cu ochii la el. Pentru o clipă, n-am mai auzit decât zgomotul aerului condiționat.
— Tu vorbești despre copiii mei ca despre niște lucruri pe care le poți împărți?
— Nu te agita. Nu-ți face bine.
— Atunci spune-mi adevărul! Ai schimbat ceva la clinică? Sunt copiii mei?
— Nu am schimbat niciun embrion. Nici n-aș fi putut. Am spus doar că am făcut niște aranjamente.
— Cui ai spus?
A deschis dosarul. Înăuntru erau copii ale unor mesaje, câteva declarații scrise de mână și trei foi pe care apăreau nume diferite.
— Trei familii, a murmurat. Fiecare crede că, după naștere, vom fi de acord să-i încredințăm un copil.
— Noi? Eu nu știu nimic despre asta!
Răzvan a privit spre ușă.
— Aveam de gând să discut cu tine.
— După ce ai luat banii?
N-a răspuns.
— Cât ai primit?
— Optzeci de mii de lei de la fiecare familie. Două sute patruzeci de mii în total.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii. M-am așezat, ținându-mi palma pe burtă.
— Unde sunt banii?
— O parte i-am folosit ca să acopăr niște datorii. Restul…
— Ce datorii, Răzvan?
— Firma nu merge bine de aproape un an. Am împrumutat bani și n-am mai putut plăti la timp.
Mi-am amintit serile în care venea acasă târziu, apelurile la care răspundea pe balcon și insistența lui de a-mi administra economiile cât timp eram însărcinată.
— Ai luat bani de la oameni disperați și le-ai promis copiii mei ca să-ți plătești datoriile?
— M-am gândit că, având trei, poate am putea ajuta și alte familii.
— Nu te-ai gândit la asta când ai luat banii. Te-ai gândit cum să scapi de datorii.
Atunci telefonul meu a sunat. Era Mihaela.
— Sunt jos, la intrare. Unde ești?
I-am spus să urce. Răzvan a încercat să mă convingă să plecăm împreună, dar am refuzat.
— Nu merg nicăieri cu tine. Și să nu te apropii de actele mele medicale.
Când Mihaela a intrat, i-am povestit pe scurt ce aflasem. Sora mea m-a luat de braț și m-a ajutat să mă ridic.
— Mergem acasă la mine, mi-a spus. Restul rezolvăm mâine.
— Simona, nu poți să pleci așa! a protestat Răzvan.
— Ba pot. Și o fac.
Înainte să ieșim, am fotografiat foile din dosarul rămas deschis. Nu știam încă ce valoare aveau, dar nu voiam ca singurele dovezi să rămână la el.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Mihaela a stat lângă mine, iar dimineața am sunat medicul care îmi urmărea sarcina. I-am explicat că trecusem printr-un șoc puternic și că aveam nevoie să știu dacă trebuie să fiu consultată.
Mi-a recomandat să vin la evaluare. După control, mi-a explicat că sarcina necesita în continuare supraveghere atentă și că trebuia să cer imediat ajutor medical dacă apăreau simptome îngrijorătoare.
Am întrebat și despre procedura de fertilizare.
— Vreau să știu exact ce s-a transferat și cine a semnat documentele.
Medicul m-a îndrumat către clinica unde făcuserăm procedura, pentru a solicita copiile documentelor medicale și ale consimțămintelor.
În zilele următoare am verificat dosarul împreună cu reprezentanții clinicii. Documentele arătau procedura pe care o cunoscusem și o acceptasem. Nu exista nicio dovadă că Răzvan ar fi schimbat embrioni sau că ar fi implicat alte femei în tratamentul meu.
Am plâns de ușurare când am ieșit de acolo.
Dar asta nu ștergea ce făcuse.
Cu ajutorul unui avocat, am depus o plângere la poliție și am predat copiile mesajelor și fotografiile documentelor. Avocatul mi-a explicat că promisiunile lui Răzvan nu puteau transfera drepturi părintești asupra copiilor și că orice eventuală adopție ar fi presupus proceduri legale distincte, nu înțelegeri private contra cost.
Tot atunci am aflat că una dintre familii îi ceruse deja lui Răzvan să returneze banii. De aceea organizase întâlnirea de la hotel: încerca să-i liniștească pe cei care începuseră să aibă îndoieli.
Nu toate familiile știau că existau și altele.
Prin avocat, am transmis că nu consimțisem la nicio asemenea înțelegere și că nu intenționam să încredințez copiii nimănui. Am evitat să intru în discuții directe cu oamenii pe care Răzvan îi înșelase.
Una dintre femei mi-a trimis totuși un mesaj. O chema Daniela și îmi scria că încercase ani întregi să devină mamă.
“Mi-a spus că dumneavoastră sunteți de acord. Dacă aș fi știut adevărul, nu i-aș fi dat niciun ban. Îmi pare rău.”
Am citit mesajul de mai multe ori. Eram furioasă pe Răzvan, dar nu puteam să urăsc o femeie care își dorise atât de mult un copil încât crezuse minciunile lui.
I-am răspuns doar că îmi pare rău pentru suferința ei și că sper să-și recupereze banii.
Răzvan a continuat să mă sune. La început îmi cerea să mă întorc. Apoi mă acuza că îi distrug viața. În cele din urmă, a început să-mi trimită mesaje în care recunoștea că făcuse totul pentru bani.
Le-am păstrat.
Am început demersurile pentru divorț și am cerut avocatului să mă ajute să stabilesc măsurile necesare pentru protejarea mea și a copiilor. Nu voiam să iau decizii din furie, dar nici să mai depind de promisiunile lui.
În luna a șaptea de sarcină am avut nevoie de o internare pentru monitorizare. Mihaela a fost cea care mi-a adus hainele și lucrurile necesare. Când mi-a fost teamă, ea m-a ținut de mână.
— Nu știu dacă o să mă descurc singură cu trei copii, i-am mărturisit.
— Nu trebuie să te descurci singură. O să facem un plan, pas cu pas.
Am discutat cu medicii despre naștere și îngrijirea nou-născuților, iar cu sora mea despre ajutorul de care aveam să am nevoie acasă.
Copiii s-au născut prematur, prin cezariană, în săptămâna a treizeci și doua. Două fetițe și un băiețel.
Le-am pus numele Ilinca, Daria și Matei.
Au avut nevoie de îngrijiri în secția de neonatologie. În primele zile i-am putut atinge doar atât cât permitea starea lor. Mă uitam la mâinile lor minuscule și nu-mi venea să cred că trecuserăm prin atâtea înainte să ne cunoaștem.
Răzvan a aflat despre naștere și a cerut să-i vadă. Am lăsat orice discuție despre contactul lui cu copiii să fie gestionată potrivit recomandărilor medicale și cadrului legal. Faptul că mă trădase nu însemna că puteam hotărî singură toate aspectele privind drepturile părintești.
Dosarul privind banii primiți de la cele trei familii a continuat să fie cercetat. Nu am așteptat încheierea lui ca să-mi reconstruiesc viața.
După mai multe săptămâni, copiii au putut veni acasă. Mihaela mă ajuta dimineața, iar eu găsisem o femeie cu experiență în îngrijirea nou-născuților care venea câteva ore pe zi.
Nu era ușor. Dormeam puțin, mă temeam la fiecare răceală și aveam zile în care plângeam de oboseală.
Dar în fiecare seară, când îi vedeam pe toți trei dormind, știam că făcusem alegerea potrivită.
Într-o după-amiază, în timp ce schimbam scutecul lui Matei, Mihaela m-a întrebat dacă regret că mersesem atunci la hotel.
M-am uitat spre pătuțurile așezate unul lângă altul.
— Nu. Regret doar că am avut încredere într-un om care a crezut că poate hotărî singur soarta copiilor noștri.
Am luat-o pe Ilinca în brațe, iar Daria a început să se foiască în pătuțul ei.
— Știi ce mă doare cel mai tare? am întrebat-o pe sora mea. Că în seara aceea eu voiam doar să-i arăt niște fotografii de la ecograf. Eram atât de fericită.
Mihaela s-a apropiat și mi-a așezat mâna pe umăr.
— Acum nu mai ai nevoie de fotografii ca să-i arăți cuiva. Sunt aici.
Am privit cele trei chipuri mici și am simțit, pentru prima dată după multă vreme, că pot respira liniștită.
Răzvan le promisese unor străini câte un copil, fără să mă întrebe. Dar niciuna dintre promisiunile lui nu hotărâse viitorul lor.
Ilinca, Daria și Matei nu erau datoriile nimănui, nu erau recompensa nimănui și nu erau o înțelegere făcută pe ascuns.
Erau copiii mei. Iar eu aveam să fac tot ce îmi stătea în putere ca ei să crească știind că nu au fost niciodată de vânzare.