Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai s-a ridicat imediat, ținându-l pe Radu de braț ca să nu-și piardă echilibrul.
— Da, eu sunt tatăl lui. S-a întâmplat ceva?
Bărbatul îmbrăcat în echipamentul clubului a zâmbit și s-a aplecat puțin spre băiat.
— Tu trebuie să fii Radu. Am auzit că ești un mare iubitor de fotbal.
— Da! a răspuns fiul meu. Dar de unde știți cum mă cheamă?
— Avem un prieten comun. Domnul Dan, fostul tău antrenor. Îți amintești de el?
Radu a început să zâmbească.
— Normal! M-a învățat să trag cu stângul!
Atunci am înțeles. Cu două săptămâni înainte, Dan mă sunase să întrebe cum se mai simțea Radu. Îi povestisem că băiatul își dorea enorm să ajungă la un meci. Nu-i cerusem nimic. Nici nu-mi trecuse prin minte că ar putea pregăti o surpriză.
Bărbatul a îndepărtat pânza albă de pe obiectul pe care îl ținea în mâini.
Dedesubt era o ramă cu un tricou de fotbal. Pe spatele lui scria RADU, iar dedesubt era numărul 9. În jurul numelui se vedeau semnăturile jucătorilor.
— Acesta este pentru tine, a spus bărbatul. Toată echipa a vrut să-l semneze.
Radu a rămas cu gura căscată.
— Pentru mine? Chiar pentru mine?
— Pentru tine.
Fiul meu a întins mâna și a atins sticla ramei cu vârful degetelor. Apoi s-a întors spre tatăl lui.
— Tati, uite! Are numele meu!
Mihai a încuviințat, dar nu putea vorbi. Își ținea buzele strânse, iar ochii îi erau plini de lacrimi.
Din difuzoare s-a auzit din nou vocea crainicului, care le-a spus spectatorilor că Radu fusese junior la o grupă de copii și că, deși boala îl împiedicase să mai joace, nu încetase să iubească fotbalul.
Oamenii din tribune au început să aplaude. Radu a ridicat mâna spre ei, rușinat și fericit în același timp.
Dar apoi a făcut ceva ce nu mă așteptam.
— Domnule, pot să vă întreb ceva?
— Sigur, Radu.
— Dacă nu mai pot să alerg, înseamnă că nu mai sunt fotbalist?
Bărbatul s-a uitat o clipă la el, apoi s-a așezat pe treapta din fața noastră.
— Tu ce crezi?
— Nu știu. Eu am ghetele acasă. Tata le-a curățat și le-a pus într-o cutie. Dar nu le-am mai încălțat de mult.
— Atunci vreau să-ți spun ceva. Antrenorul Dan ne-a povestit că tu erai băiatul care nu pleca niciodată de la antrenament fără să strângă mingile. Și că îi ajutai pe cei mai mici, chiar dacă nu erau în echipa ta.
Radu a zâmbit timid.
— Pentru că unii nu știau să lege șireturile.
— Tocmai de aceea, pentru noi ești în continuare un fotbalist. Nu doar pentru că poți să alergi după minge.
Am văzut cum fiul meu își îndreaptă umerii sub tricoul prea mare.
— Atunci pot să păstrez numărul 9?
— Este al tău.
În pauza meciului, după ce am verificat că Radu se simțea bine, bărbatul ne-a condus până la o zonă liniștită de lângă tunelul vestiarelor. Acolo ne așteptau doi dintre jucătorii lui preferați.
Nu l-au pus să alerge, nu i-au cerut să facă nimic obositor. S-au așezat lângă el și au vorbit despre fotbal, despre școală și despre golurile pe care le înscrisese când era sănătos.
Unul dintre jucători l-a întrebat ce poziție îi plăcea cel mai mult.
— Atacant, a răspuns Radu. Dar uneori antrenorul mă punea fundaș, că zicea că nu mă las bătut.
— Și avea dreptate?
— Câteodată, a spus băiatul râzând.
Am făcut câteva fotografii. În toate, Radu zâmbea cu toată fața, așa cum nu-l mai văzusem de luni întregi.
După câteva minute, mi-a șoptit că obosise. Mihai l-a ajutat să se așeze, iar noi am hotărât să plecăm înainte de terminarea meciului.
— Nu te superi că nu vedem finalul? l-am întrebat.
— Nu, mami. Eu am văzut ce trebuia.
În mașină a ținut rama cu tricoul sprijinită lângă el. Din când în când se uita la numele lui și zâmbea.
Acasă, Mihai a așezat rama pe comoda din camera băiatului. Radu a cerut să punem alături și ghetele lui vechi, cele cu șireturile tocite.
În seara aceea, înainte să adoarmă, m-a chemat lângă pat.
— Mami, pot să te rog ceva?
— Orice, iubitul meu.
— Să nu dai ghetele mele. Nici dacă nu le mai port.
— Nu le dau, Radu.
— Și dacă tata merge la meci cu altcineva, să nu fie trist. Să strige și pentru mine.
Mi-am lipit obrazul de fruntea lui. Aș fi vrut să-i spun că va mai merge de o sută de ori la stadion. Dar nu puteam să-i promit ceva ce nu știam dacă se va întâmpla.
— O să strige și pentru tine, i-am răspuns.
În săptămânile următoare, Radu a slăbit tot mai mult. Echipa medicală care îl îngrijea ne-a ajutat să-i alinăm durerea și să-l ținem acasă cât timp a fost posibil. Dan, fostul lui antrenor, ne-a trimis câteva fotografii de la antrenamentele copiilor.
Radu le privea de pe pernă și ne spunea cine era fiecare.
Într-o după-amiază, a rugat-o pe Mihai să-i aducă o minge mică din dulap.
— Vreau să i-o dai lui Rareș, a spus. Lui îi place să joace atacant, dar n-are minge bună.
Mihai a promis că o va duce.
Fiul nostru a murit câteva săptămâni mai târziu, acasă, cu noi lângă el. Nu există cuvinte care să descrie liniștea rămasă după aceea. Mult timp n-am putut intra în camera lui fără să simt că mi se oprește respirația.
La prima întâlnire cu Dan după înmormântare, Mihai i-a dus mingea pentru Rareș. Băiatul a primit-o cu amândouă mâinile și a întrebat dacă poate să păstreze numărul 9 la antrenamente.
Dan ne-a întrebat dacă suntem de acord. Am spus că da.
Nu am vrut ca numele lui Radu să devină o poveste tristă repetată înaintea fiecărui meci. Am vrut doar ca băieții să-și amintească de el așa cum fusese: copilul care iubea fotbalul și care îi ajuta pe cei mai mici.
Câteva luni mai târziu, eu și Mihai am mers din nou la stadion. Ne-am așezat pe aceleași locuri. De data aceasta, scaunul dintre noi era gol.
Mihai a pus mâna pe spătarul lui și a rămas așa câteva clipe.
— Crezi că i-ar fi plăcut meciul de astăzi? m-a întrebat.
— Dacă înscriu ai noștri, sigur ar fi țipat până răgușea.
Am zâmbit amândoi printre lacrimi.
Când echipa a marcat, Mihai s-a ridicat și a aplaudat. Apoi s-a uitat spre scaunul gol.
— Ăsta a fost și pentru tine, băiete.
Am aplaudat și eu.
Acasă, tricoul cu numele lui Radu a rămas pe comodă, lângă ghetele vechi. Nu l-am ascuns și nu l-am mutat într-o cutie. Era locul lui, în camera lui.
Ultimul meci nu i-a schimbat sfârșitul. Dar i-a dăruit o după-amiază în care nu fusese doar un copil bolnav, ci Radu, băiatul cu numărul 9, care râdea, făcea cu mâna spre ecran și era fericit că toată lumea îl vedea.
Iar când îmi amintesc de ziua aceea, înaintea lacrimilor îmi vine în minte glasul lui, strigând din toate puterile să ne uităm în sus.