Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adriana nu a răspuns.
Andrei a continuat:
— Tata mi-a povestit.
— Despre ce?
— Despre cele două examene.
Ronald, tatăl lui Andrei, era la câțiva metri de noi.
Adriana s-a întors spre el.
— Tu i-ai spus?
— M-a întrebat.
— Și tu ai considerat normal să-i povestești fiului nostru lucruri de acum treizeci și ceva de ani?
Andrei n-a lăsat-o să schimbe subiectul.
— Ai fost prinsă copiind la un examen și cu notițe la altul.
— Eram studentă!
— Știu.
— Eram tânără. Am făcut niște greșeli.
— Știu și asta.
Adriana s-a ridicat.
— Atunci ce încerci să demonstrezi? Că n-am meritat cariera pe care am construit-o după aceea?
— Nu.
Andrei a arătat spre mama mea.
— Încerc să-ți explic că tu ai avut voie să greșești și să continui.
Adriana și-a strâns buzele.
— Am muncit pentru tot ce am.
— N-am spus că nu.
— Treizeci de ani am predat. Am publicat. Am muncit nopți întregi.
— Și Maria a muncit.
— Nu compara.
Acolo s-a schimbat tonul lui Andrei.
— Ba exact asta compar.
Adriana l-a privit furioasă.
— Bunicul tău era decan. Când ai fost prinsă, ai primit încă o șansă. Maria avea 18 ani când i-au murit părinții. N-a avut un tată care să-i deschidă o ușă. A avut doi copii de crescut care nici măcar nu erau ai ei.
Mama a intervenit:
— Andrei, ajunge.
— Nu, Maria.
— Nu vreau să fiu motivul pentru care vă certați.
Adriana a râs amar.
— Prea târziu pentru asta.
Și-a luat geanta.
— Felicitări. Cu trei săptămâni înainte de nuntă, ai reușit să-ți întorci fiul împotriva propriei mame.
Mama a făcut un pas spre ea.
— Eu nu i-am spus nimic.
— Sigur.
— Mamă, a spus Andrei. Oprește-te.
Adriana s-a întors spre el.
— Ce vrei de la mine?
— S-o tratezi cu respect.
— O tratez cu respect.
— Acum zece minute i-ai spus că lipsa facultății se vede pentru că ți-a pus lapte în cafea.
Adriana n-a răspuns.
— Și nu e prima dată.
— Așadar ai ținut evidența?
— Da.
Asta a lovit-o mai tare decât mă așteptam.
— Perfect. Atunci poate nici nu mai vin la nuntă.
Mama mea a inspirat brusc.
Eu am rămas nemișcată.
Andrei însă nu s-a răzgândit.
— Asta alegi tu.
— Serios?
— Vreau să fii acolo. Ești mama mea. Dar nu dacă Rose trebuie să petreacă ziua nunții întrebându-se când o vei umili din nou pe mama ei.
Adriana s-a uitat la mine.
— Și tu ești de acord cu asta?
— Da.
— Minunat.
A plecat.
Ușa s-a închis atât de tare încât mama a tresărit.
— N-ar fi trebuit, a spus ea imediat.
— Ba da, i-am răspuns.
— E mama lui.
Andrei s-a întors spre ea.
— Tocmai de asta trebuia să-i spun eu.
Următoarele două săptămâni au fost reci.
Adriana nu ne-a sunat.
I-a spus lui Ronald că nu știe dacă va veni la nuntă.
Nu și-a retras amenințarea doar pentru că fiul ei îi pusese o limită.
Cu patru zile înainte de cununia civilă, mama m-a sunat.
— Adriana e aici.
— Unde?
— La mine.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Ce vrea?
— Cred că încearcă să-și ceară scuze.
Mai târziu, mama mi-a povestit exact ce se întâmplase.
Adriana venise singură.
Fără Ronald.
Fără Andrei.
Mama îi făcuse cafea.
De data aceea o întrebase înainte:
— Cu lapte sau cu frișcă?
Adriana răspunsese:
— Cum o bei tu.
Au stat la masa mică din bucătărie.
— N-am venit să discut despre facultate, spusese Adriana.
— Nici eu nu vreau.
— Am muncit pentru cariera mea și nu accept ca două greșeli făcute la douăzeci de ani să anuleze treizeci de ani de muncă.
— Nici n-ar trebui.
Adriana nu se așteptase la răspuns.
Mama continuase:
— Dar nici faptul că eu n-am ajuns la facultate nu anulează tot ce am făcut după optsprezece ani.
Adriana tăcuse.
Apoi spusese:
— Aici ai dreptate.
Nu deveniseră prietene.
Adriana nu se transformase într-o altă femeie.
Dar și-a cerut scuze pentru felul în care îi vorbise și pentru faptul că o tratase ca pe cineva care trebuia să servească masa doar pentru că se oferise să ajute.
A venit la nuntă.
Relația dintre ele a rămas politicoasă și destul de distantă.
Uneori, asta este suficient.
Iar de atunci, când mama mea îi face Adrianei o cafea, o face numai pentru că vrea.
Niciodată pentru că i se poruncește.