Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu plicul în mână, în timp ce soacra mea își ștergea lacrimile cu marginea cardiganului. Pentru prima dată de când o cunoșteam, Ileana părea speriată să vorbească despre propria sănătate.
— Mamă Ileana, ce este în plic? am întrebat-o încet.
— O trimitere la reumatologie și niște analize. Medicul de familie mi-a spus că trebuie să aflu de ce mi se umflă degetele. A pomenit și de o boală care poate afecta articulațiile.
— Și de ce n-ați mers mai departe?
— Am făcut programare, dar am anulat-o. Mi-a fost frică, Daniela. Dacă îmi spune că nu o să-mi mai pot folosi mâinile?
S-a uitat spre degetele ei, umflate la încheieturi.
— Toată viața am cusut, am gătit, am spălat. Acum stau dimineața câte o jumătate de oră până reușesc să-mi închei bluza.
M-am așezat lângă ea. Îmi revenea în minte sacul cu rufe pe care i-l pusesem la ușă.
— De ce nu mi-ați spus că vă este atât de greu?
— Pentru că te vedeam mereu obosită. Și pentru că Florin îmi spunea că sunt dureri obișnuite la vârsta mea. Am început să cred că mă plâng prea mult.
Am simțit o apăsare în piept. Eu crezusem că profită de mine. Ea încercase să ascundă cât de mult îi scăzuse puterea din mâini.
— Îmi pare rău pentru felul în care v-am vorbit sâmbătă, i-am spus. Nu trebuia să vă umilesc.
— Și eu îți cer iertare, draga mea. Trebuia să-ți spun adevărul, nu să vin mereu cu rufele și să te las să ghicești.
Am luat-o ușor de mână.
— O să găsim o soluție. Dar nu pot să fac singură toate lucrurile astea. Nici pentru dumneavoastră, nici pentru casa mea.
— Știu, Daniela. Și nu vreau să te îmbolnăvești și tu îngrijindu-mă pe mine.
În seara aceea, când Florin a venit acasă, l-am rugat să lase televizorul și să stea de vorbă cu mine.
— Mama ta are probleme serioase cu mâinile. Medicul i-a recomandat investigații și i-a dat trimitere la reumatologie.
— Știam că o dor degetele, a răspuns el.
— Știai că nu mai poate să-și încheie nasturii?
Florin a rămas tăcut.
— Știai că uneori nu poate deschide nici o sticlă cu apă?
— Nu mi-a spus că este atât de rău.
— Ți-a spus că o doare. Dar ai presupus că se descurcă și ai lăsat totul pe mine.
A încercat să se apere.
— Daniela, muncesc toată ziua. Nu pot să fiu în două locuri deodată.
— Nici eu nu pot, Florin. Lucrez opt ore, avem un copil și o casă. Iar mama ta are nevoie de ajutor. Nu de o singură femeie care să le facă pe toate, ci de familia ei.
Am pus pe masă un caiet și un pix.
— De acum împărțim responsabilitățile. Tu te ocupi de programările medicale și o însoțești la consultații. Eu o ajut cu rufele când pot. Cumpărăturile le facem pe rând. Iar acasă nu mai presupunem că toate treburile sunt ale mele.
Florin s-a uitat la caiet, apoi la mine.
— Bine. Mâine o sun și fac programarea.
— Nu vreau să promiți doar ca să încheiem discuția. Vreau să te ții de cuvânt.
— O să mă țin.
A doua zi, Florin și-a sunat mama. Au vorbit aproape o oră. La final, l-am văzut ștergându-și ochii.
— Mi-a spus că uneori își pregătește hainele de seara, fiindcă dimineața nu știe dacă o să poată să se îmbrace singură.
Nu i-am reproșat nimic. Era suficient că începuse să înțeleagă.
În săptămâna următoare, Florin a însoțit-o pe Ileana la medicul reumatolog. După consultație și evaluarea analizelor, medicul a explicat că existau semne care necesitau investigații pentru o posibilă poliartrită reumatoidă, o boală inflamatorie ce poate afecta articulațiile.
Au urmat analize suplimentare și o nouă consultație. Diagnosticul a fost confirmat, iar Ileana a început un tratament stabilit de specialist, cu monitorizare periodică.
Medicul le-a explicat că tratamentul putea reduce inflamația și limita afectarea articulațiilor, dar că îmbunătățirea nu avea să apară peste noapte.
Când s-au întors, Ileana părea mai liniștită.
— Măcar acum știu ce am, mi-a spus. Credeam că o să ajung să nu mai pot face nimic.
— Nu trebuie să faceți totul singură, i-am răspuns.
Am început să schimbăm lucrurile treptat.
Florin mergea sâmbăta la mama lui, făcea cumpărăturile grele și schimba lenjeria de pat. Eu luam uneori rufele la spălat, dar numai după ce stabileam împreună când aveam timp.
În casă, Florin a început să se ocupe de aspirat și de vase. Nu întotdeauna își amintea fără să-i spun, dar nu mai pleca din cameră atunci când discutam despre treburi.
Pentru Ileana am cumpărat câteva obiecte simple care îi ușurau activitățile: un deschizător pentru borcane, tacâmuri cu mânere mai groase și un dispozitiv pentru încheiat nasturii.
Mara a fost cea mai încântată.
— Bunico, acum poți să-ți închei singură cardiganul!
Ileana a zâmbit.
— Uneori pot, alteori am nevoie de ajutor. Dar e bine că nu mai trebuie să mă chinui atât.
Într-o după-amiază, am găsit-o pe Mara lângă bunica ei, ajutând-o să sorteze nasturi colorați într-o cutie.
— Ce faceți aici? le-am întrebat.
— Bunica îmi arată cum se cos nasturii, a răspuns Mara. Ea îmi spune unde să pun acul, iar eu cos.
Ileana a ridicat privirea spre mine.
— Nu mai pot coase ca înainte, dar încă pot să o învăț.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii. Mă gândisem atât de mult la ce nu mai putea face, încât uitasem câte lucruri avea încă de oferit.
Au trecut trei luni. Tratamentul a început să-i reducă durerile, deși în unele dimineți degetele îi erau încă rigide. Mergea regulat la controale și învățase să-și organizeze activitățile fără să-și forțeze mâinile.
Într-o sâmbătă, Ileana a venit la noi cu o sacoșă mică.
Pentru o clipă, am simțit vechea iritare. Apoi am văzut că în sacoșă erau câteva mere din grădina ei și un desen făcut împreună cu Mara.
— Nu ți-am adus rufe, a spus zâmbind.
Am râs amândouă.
— Dacă aveți rufe, le spălăm când stabilim împreună. Dar astăzi puteți să stați cu noi.
Florin a ieșit din baie cu un coș de haine curate.
— Mamă, am terminat de întins rufele. Vrei să-ți fac un ceai?
Ileana l-a privit surprinsă, apoi s-a uitat la mine.
— Să știi că băiatul meu nu făcea asta nici când era mic.
— Niciodată nu e prea târziu să învețe, am răspuns.
Florin a zâmbit, fără să se supere.
Mai târziu, când am rămas singure câteva minute, Ileana mi-a atins ușor mâna.
— Daniela, să știi că nu am uitat ce s-a întâmplat în ziua aceea. Dar nici nu vreau să rămânem supărate.
— Nici eu, mamă Ileana. Îmi pare rău că am crezut că vă prefaceți când ați scăpat sacul.
— Nu aveai de unde să știi totul. Dar poate că trebuia să ne ascultăm mai mult una pe alta.
Am încuviințat.
Nu deveniserăm dintr-odată o familie fără probleme. Existau încă zile obositoare, consultații de făcut și lucruri asupra cărora nu eram de acord.
Dar învățaserăm să vorbim înainte să se adune supărările.
Într-o seară, Mara m-a întrebat:
— Mami, bunica o să se facă bine de tot?
— Nu știm, draga mea. Dar medicii o ajută să aibă mai puține dureri și noi putem să-i facem viața mai ușoară.
— Și eu pot să o ajut?
— Sigur. Dar nu trebuie să ai tu grijă de toate. Bunica are adulți care o pot ajuta.
Mara a zâmbit.
— Atunci eu o să-i cos nasturii când are nevoie.
Am îmbrățișat-o.
În ziua în care îi pusesem soacrei sacul cu rufe la ușă, crezusem că singura soluție era să nu mai accept nicio rugăminte.
Mai târziu am înțeles că problema nu era doar sacul cu rufe. Era tăcerea Ilenei, oboseala mea și felul în care Florin se obișnuise să lase îngrijirea familiei în seama femeilor.
Eu trebuia să-mi cer iertare pentru vorbele care o răniseră. Ileana trebuia să învețe să spună când are nevoie de ajutor. Iar Florin trebuia să fie prezent, nu doar să ne mulțumească după ce terminam treaba.
Într-o duminică, am văzut-o pe Ileana încheindu-și singură primul nasture al cardiganului. I-a luat aproape un minut, dar a reușit.
Nu am aplaudat și nu am făcut din asta un eveniment. I-am zâmbit doar.
— Vă stă bine, mamă Ileana.
— Mulțumesc, Daniela.
Apoi Florin a venit lângă ea și a întrebat dacă are nevoie de ajutor cu ceilalți nasturi.
Ileana a încuviințat, iar el s-a aplecat și i-a încheiat cu grijă.
M-am uitat la ei și am simțit că, în sfârșit, lucrurile începeau să fie așa cum ar fi trebuit de la început.
Nu primisem bani, o moștenire sau vreo răsplată pentru că o ajutasem pe soacra mea. Nici nu aveam nevoie de așa ceva.
Îmi doream doar ca nimeni din familia noastră să nu mai fie lăsat singur cu o povară prea grea.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai eram singura care încerca să o ducă.