Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În fotografia de pe telefonul Cristinei, fiul meu ținea în mâini o cutie mică, din lemn de nuc, cu un trandafir sculptat pe capac. O recunoșteam. Fusese cutia în care soțul meu îmi dăruise verighetele noastre, cu mulți ani în urmă.
După moartea soțului meu, o păstrasem într-un sertar. Radu o luase într-o zi, spunând că vrea să repare balamaua stricată. După accident, o căutasem peste tot, dar nu o mai găsisem.
— De unde are băiatul meu cutia aceasta? am întrebat, cu glasul tremurând.
Cristina s-a uitat la fotografie, apoi la mine.
— Doamnă Maria, cred că ar fi mai bine să mergem întâi cu Pufi la veterinar. După aceea vă povestesc tot. Vă promit.
Am încuviințat. Pisoiul stătea liniștit în brațele mele, dar era slăbit și avea nevoie de îngrijire.
La cabinet, medicul l-a examinat și ne-a spus că era deshidratat și subnutrit, însă nu avea răni grave. Urma să primească tratament și hrană potrivită, iar în zilele următoare trebuia supravegheat.
Cristina a insistat să achite consultația.
— Dumneavoastră mi-ați adus înapoi o parte din băiatul meu, i-am spus. Măcar atât să pot face eu.
— Atunci împărțim cheltuiala, a răspuns ea zâmbind.
După consultație, am invitat-o acasă. Voiam să aflu de unde îl cunoștea pe Radu și cum ajunsese cutia noastră în mâinile lui, în fotografia aceea.
Am intrat în sufragerie, unde încă păstram fotoliul fiului meu lângă fereastră. Pufi s-a apropiat de el, l-a mirosit și s-a așezat pe perna pe care dormea odinioară.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Parcă știe că a ajuns acasă, am șoptit.
Cristina s-a așezat lângă mine și și-a pus telefonul pe măsuță.
— Acum aproape un an, într-o zi cu ploaie puternică, am rămas cu mașina în pană, pe un drum de la marginea localității. Eram singură și aveam în portbagaj câteva cutii cu lucruri pe care trebuia să le duc la un centru pentru copii.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Tocmai îmi pierdusem locul de muncă. Aveam datorii, iar mama era bolnavă. În ziua aceea mă simțeam atât de copleșită, încât am început să plâng lângă mașină.
— Și Radu a oprit?
— Da. A tras pe dreapta și m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. A sunat un mecanic pe care îl cunoștea, apoi a rămas cu mine până a venit omul. Nu m-a lăsat singură în ploaie.
Mi-am dus mâna la gură. Îl vedeam parcă pe Radu al meu, cu geaca lui albastră, încercând să ajute pe cineva.
— Dar cutia? am întrebat.
Cristina a zâmbit trist.
— Când a văzut lucrurile din portbagaj, m-a întrebat unde le duc. I-am spus că la un centru unde erau sprijiniți copii din familii cu probleme. Atunci mi-a arătat cutia aceasta.
— Ce ți-a spus?
— Că o reparase pentru mama lui. Dar că voia să mă roage să-i spun unde poate duce și el câteva lucruri. Mi-a spus că mama lui păstrase mereu obiectele vechi, fiindcă fiecare avea o poveste.
Am început să plâng în liniște.
— Așa eram eu. Nu aruncam nimic din ce îmi amintea de soțul meu.
— Mi-a povestit că tatăl lui murise și că dumneavoastră rămăseserăți foarte apropiați. Spunea că voia să vă facă o surpriză.
Cristina a deschis galeria telefonului și mi-a arătat o altă fotografie.
Radu stătea lângă mașina ei, ținând cutia în mână. Zâmbea larg, cu ploaia curgându-i pe geacă.
— Eu i-am făcut fotografia, a explicat ea. Mi-a spus că vrea să-i arate mamei lui cât de frumos ieșise cutia după reparație. Mi-a cerut să i-o trimit, fiindcă telefonul lui avea camera stricată.
— Și i-ai trimis-o?
— Da. Dar am păstrat-o și eu. În ziua aceea, după ce m-a ajutat, mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată.
Am ridicat privirea.
— Ce anume?
— Că atunci când un om are o zi grea, nu trebuie să-i rezolvi toată viața. Uneori ajunge să nu-l lași singur.
Am izbucnit în plâns.
Era exact felul lui Radu de a vorbi. Nu făcea discursuri mari. Spunea lucruri simple, pe care le simțea cu adevărat.
— Și ce s-a întâmplat după aceea? am întrebat.
— A plecat înainte să termin eu de descărcat cutiile. Mi-a lăsat numărul lui, spunând că, dacă mai avem nevoie de voluntari, să-l sun. Câteva săptămâni mai târziu, am aflat de accident dintr-o postare făcută de un cunoscut. Am recunoscut fotografia lui.
Cristina și-a șters ochii.
— Am vrut să vă caut atunci. Dar nu știam unde locuiți și nici cum să vă contactez. Mi-a fost teamă să nu vă răscolesc durerea.
— Nu m-ai fi supărat, i-am spus. Aș fi vrut să știu că băiatul meu a ajutat pe cineva.
Am rămas câteva minute în tăcere.
Apoi Cristina a deschis geanta.
— Mai este ceva. Când am văzut pisoiul pe șosea și am citit numele de pe zgardă, nu m-am gândit la Radu. Dar acum cred că trebuia să ajung aici.
A scos o cutie mică, învelită într-o batistă.
Era cutia din lemn de nuc.
Am rămas fără cuvinte.
— Cum ai ajuns să o ai?
— Radu mi-a lăsat-o pentru câteva ore, cât l-am ajutat să ducă niște pachete. Urma să ne întâlnim în ziua următoare, ca să i-o dau. Dar nu a mai venit. L-am sunat de câteva ori, fără răspuns. Apoi am aflat ce se întâmplase.
Am luat cutia cu amândouă mâinile.
Balamaua era reparată. Lemnul fusese lustruit, iar trandafirul de pe capac arăta aproape ca în ziua în care îl primisem de la soțul meu.
Înăuntru era un bilețel împăturit.
L-am deschis cu grijă.
Scrisul era al lui Radu.
— Mamă, am reparat-o. Tata ar fi fost mândru că am reușit. Să o păstrezi mulți ani. Te iubesc.
Am strâns bilețelul la piept și am plâns cum nu mai plânsesem de la înmormântare.
Cristina nu a încercat să mă oprească. A stat lângă mine și m-a lăsat să-mi descarc durerea.
După un timp, Pufi s-a ridicat din fotoliu, a venit lângă picioarele mele și a mieunat încet.
L-am luat în brațe.
— Uite, Pufi, am găsit și cutia lui Radu.
În seara aceea, Cristina a rămas la cină. Am vorbit despre Radu, despre copilăria lui, despre glumele pe care le făcea și despre felul în care se încăpățâna să repare orice lucru stricat.
Pentru prima dată după șase luni, am reușit să povestesc despre fiul meu fără să simt că trebuie să mă opresc de fiecare dată când îmi venea să plâng.
În zilele următoare, Cristina m-a sunat să întrebe de Pufi. Apoi a început să treacă pe la mine, uneori cu hrană pentru pisoi, alteori doar ca să bem o cafea.
Am aflat că își găsise între timp un nou loc de muncă și că mama ei se simțea mai bine.
Într-o după-amiază, mi-a propus să merg cu ea la centrul unde ducea donații.
— Nu trebuie să faceți nimic, mi-a spus. Doar să vedeți locul. Poate vă place.
Am acceptat.
La centru erau câțiva copii care aveau nevoie de haine, rechizite și sprijin pentru școală. Cristina ajuta la sortarea donațiilor, iar eu am început să împăturesc hainele și să le așez pe mărimi.
O fetiță s-a apropiat și m-a întrebat dacă poate primi un pulover albastru.
— Sigur că da, i-am spus.
— E frumos, a răspuns ea. Îmi place culoarea.
Am zâmbit. Era aceeași culoare ca geaca lui Radu.
De atunci am început să merg la centru o dată pe săptămână. Nu pentru că durerea dispăruse, ci pentru că simțeam că pot face ceva bun cu timpul pe care îl aveam.
Acasă, Pufi se făcuse din nou sănătos. Dormea pe fotoliul lui Radu, se juca prin camere și venea lângă mine în fiecare seară.
Uneori îl priveam și îmi aminteam de ziua în care fiul meu intrase pe ușă cu el în brațe.
— Mamă, uite ce prieten ți-am adus!
Atunci nu înțelesesem cât de mult avea să însemne acel pisoi pentru mine.
Într-o duminică, Cristina a venit cu un buchet mic de flori. Era ziua în care Radu ar fi împlinit treizeci de ani.
Am mers împreună la cimitir. I-am dus flori și am stat câteva minute lângă mormânt.
— Radu, am spus încet, să știi că Pufi s-a întors acasă. Și că am cunoscut-o pe Cristina. Mi-a povestit cât de bun ai fost cu ea.
Nu am așteptat vreun semn. Nu am crezut că fiul meu se întorsese prin pisoi sau că întâlnirea fusese o minune.
Dar am simțit recunoștință că, după atâtea luni de singurătate, găsisem o persoană care își amintea de Radu cu drag.
În seara aceea, am așezat cutia din lemn de nuc pe raftul din sufragerie, lângă fotografia soțului meu și a fiului nostru.
Înăuntru am pus bilețelul lui Radu.
Pufi s-a urcat pe fotoliu și a adormit liniștit.
Am stins lumina și, înainte să merg la culcare, m-am oprit o clipă în prag.
Casa nu mai era la fel de goală.
Fiul meu nu se întorsese și nimic nu putea schimba asta. Îmi lipsea în fiecare zi, iar dorul nu avea să dispară.
Dar pisoiul pe care îl iubise era din nou acasă. Cutia pe care o reparase ajunsese în mâinile mele. Iar o femeie pe care el o ajutase cândva devenise, fără să plănuim, o prietenă apropiată.
Radu nu-mi lăsase o avere și nici lucruri scumpe.
Îmi lăsase însă amintirea unui om care știa să se oprească atunci când cineva avea nevoie de ajutor.
Și, prin bunătatea lui, doi oameni care nu s-ar fi cunoscut altfel găsiseră un motiv să nu mai fie singuri.
În noaptea aceea, Pufi a dormit lângă patul meu. Pentru prima dată după multe luni, am adormit fără să plâng.