Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mara a așezat telefonul pe bancul de lucru și a mărit volumul cititorului vocal. Cristina a rămas cu mâna întinsă spre dosar, iar eu m-am apropiat de nepoatele mele, hotărâtă să nu las pe nimeni să le grăbească.
Vocea electronică a început să citească următorul paragraf. Contractul prevedea că toate modelele realizate de Ana și Mara pentru colecția respectivă urmau să fie comercializate exclusiv sub marca firmei Cristinei. Numele fetelor puteau apărea în materialele de promovare, dar numai în forma aprobată de companie.
— Stai puțin, a spus Ana. Adică rochiile noastre vor fi prezentate ca fiind creațiile firmei tale?
— Așa funcționează colaborările în modă, draga mea. Voi primiți bani, eu mă ocup de vânzare.
— Și povestea despre copilăria noastră? a întrebat Mara.
Cristina a oftat, vizibil iritată.
— Este doar o prezentare pentru public. Nu trebuie să luați fiecare cuvânt atât de personal.
Mara a reluat citirea. Într-o anexă era descrisă campania publicitară: o mamă dedicată care își crescuse cele două fiice nevăzătoare și le învățase să transforme materialele în rochii.
Mi-am simțit obrajii arzând.
— Tu nici măcar nu știai să folosești mașina de cusut când ai plecat, Cristina!
— Am învățat multe între timp, doamnă Elena.
— Dar nu le-ai crescut pe ele!
Cristina s-a întors spre mine.
— Nu vreau să mă cert cu dumneavoastră. Am venit să le ofer fetelor un viitor.
Atunci Ana a ridicat mâna, cerându-ne să tăcem.
— Mamă, vreau să te întreb ceva.
Era prima dată când o auzeam folosind acel cuvânt pentru Cristina. Nu cu dragoste, ci cu o seriozitate care m-a durut.
— În toți acești optsprezece ani, de câte ori ai încercat să ne vezi?
Cristina și-a îndreptat spatele.
— Situația a fost complicată. Tatăl vostru poate să vă explice.
— Tata ne-a explicat că ai plecat, a răspuns Mara. Dar acum te întrebăm pe tine.
— Eram foarte tânără. Nu eram pregătită pentru doi copii cu probleme atât de grave.
— Aveam trei săptămâni, a spus Ana încet. Nu trebuia să fii pregătită pentru tot. Trebuia măcar să încerci să rămâi.
Cristina a tăcut. Pentru câteva clipe, am crezut că va spune că îi pare rău.
În schimb, a privit spre rochiile de pe manechine.
— Nu putem schimba trecutul. Dar putem construi ceva important acum. Patruzeci de mii de lei nu sunt bani puțini.
Mara a închis documentul de pe telefon.
— Și ce se întâmplă dacă nu acceptăm povestea ta?
— Atunci nu avem o înțelegere.
— Nici dacă vrem doar să vindem rochiile, fără să mințim?
— Campania este construită în jurul familiei. Fără poveste, nu există buget.
Am privit-o pe Cristina și am înțeles că nu venise să-și cunoască fiicele. Venise pentru că munca lor putea deveni o reclamă bună pentru firma ei.
— Atunci nu semnăm, a spus Ana.
Cristina a râs scurt, neîncrezătoare.
— Ana, gândește-te bine. Cu banii aceștia ați putea cumpăra utilaje noi, ați putea angaja oameni.
— Știm, a răspuns Mara. Tocmai de aceea am ascultat contractul până la capăt.
— O să regretați.
— Poate, a spus Ana. Dar dacă semnăm, o să ne fie rușine de noi.
Cristina și-a strâns documentele și a plecat fără să le îmbrățișeze. La ușă s-a oprit o clipă, așteptând parcă să fie chemată înapoi.
Nimeni n-a făcut-o.
După plecarea ei, Mara s-a așezat pe scaunul meu și a început să plângă. Ana i-a cuprins umerii, iar eu am rămas lângă ele.
— Bunico, a șoptit Mara, oare ne-ar fi căutat dacă nu făceam rochii?
Nu știam răspunsul. Și nici nu voiam să inventez unul.
— Nu știu, draga mea. Dar știu că voi nu trebuie să plătiți pentru greșelile ei.
Sorin a venit la atelier după serviciu. I-am povestit totul, fără să ascund nimic. A ascultat în tăcere, apoi le-a întrebat pe fete dacă vor să discute vreodată cu mama lor, în afara oricărei afaceri.
— Poate într-o zi, a răspuns Ana. Dar nu acum.
— Și numai dacă vine pentru noi, a adăugat Mara. Nu pentru rochiile noastre.
În săptămâna următoare, fetele au hotărât să continue colecția pe care o pregătiseră înainte de vizita Cristinei. Erau șase modele, realizate din materiale alese de ele, cu cusături decorative și detalii tactile.
Eu le-am ajutat să verifice finisajele, iar Sorin a fotografiat rochiile pe manechine. Ana și Mara au înregistrat un scurt mesaj în care povesteau cum lucrează și ce înseamnă atelierul pentru ele.
Nu au pomenit-o pe Cristina. Nu au făcut acuzații și nu au încercat să o umilească public.
Au vorbit despre tatăl lor, despre bunica lor și despre oamenii care le învățaseră să fie independente.
Am publicat fotografiile și mesajul pe pagina atelierului. Au venit câteva comenzi de la persoane care le cunoșteau deja, apoi și de la oameni care descoperiseră creațiile lor.
Nu a fost un succes peste noapte. Unele modele au trebuit ajustate, câteva comenzi au fost amânate, iar fetele au învățat că o afacere înseamnă și calcule, termene și clienți nemulțumiți.
Dar fiecare rochie vândută purta numele lor.
La aproape o lună după vizită, Cristina a trimis un mesaj. Firma ei renunțase la campania despre care vorbise, iar ea voia să știe dacă fetele ar accepta să discute fără contracte.
Am citit mesajul împreună cu ele.
— Ce credeți? le-am întrebat.
Ana s-a gândit mult înainte să răspundă.
— Nu vreau să-i închidem ușa pentru totdeauna. Dar nici să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.
Mara a fost de acord. I-au răspuns că pot discuta într-o zi, dacă va fi pregătită să le asculte și să le respecte trecutul. Fără bani, fără promovare și fără condiții.
Cristina nu a răspuns imediat.
Într-o după-amiază, când terminam împreună tivul unei rochii, Ana mi-a cerut să-i aduc cutia cu nasturi vechi. A ales unul mic, sidefat, și l-a cusut în interiorul gulerului.
— De ce acolo? am întrebat-o.
— Pentru că nu toate lucrurile importante trebuie să se vadă, bunico.
Mara a zâmbit și a trecut cu degetele peste cusătură.
În seara aceea, Sorin a venit să le ia acasă. Le-am auzit râzând pe hol, discutând despre o clientă care ceruse o rochie pentru aniversarea căsătoriei.
M-am uitat la cele două manechine, la mașina mea veche de cusut și la bucățile de material rămase pe bancul de lucru.
Cu optsprezece ani în urmă, le țineam pe amândouă în brațe și mă întrebam dacă vom reuși să le oferim o copilărie fericită.
Acum aveau propriile planuri, propriile alegeri și curajul de a spune nu chiar și atunci când aveau nevoie de bani.
Am stins lumina atelierului și am încuiat ușa.
A doua zi aveam de terminat trei rochii, iar Ana și Mara mă așteptau să le ajut. Nu pentru că nu s-ar fi descurcat fără mine, ci pentru că încă ne plăcea să lucrăm împreună.