Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Persoana s-a întors încet, iar eu am rămas nemișcată în prag. Era un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu părul cărunt și o geacă veche, bleumarin. Îl mai văzusem, dar nu-mi aminteam imediat de unde îl cunoșteam.
În mâini ținea o cutie mică de lemn, cu un avion sculptat pe capac.
Am recunoscut-o înainte să-mi dau seama cine era omul.
— De unde aveți cutia asta? am întrebat, coborând cele două trepte.
Bărbatul și-a scos șapca și a privit spre poartă.
— Doamnă Irina, mă numesc Gheorghe. Am lucrat cu soțul dumneavoastră la unitate. Eu mă ocupam de întreținerea unor echipamente. Poate vă amintiți de mine. Am venit odată să-l ajut să repare gardul.
Atunci l-am recunoscut. Radu îl invitase la noi într-o sâmbătă. Mâncaserăm împreună, iar Ilinca îi arătase toate păpușile ei.
— Dumneavoastră ați lăsat florile? Și avionul? Și cartea?
— Da. Eu.
— Dar de ce pe ascuns? De ce ne-ați făcut să credem că se întâmplă ceva ce nu putem înțelege?
Gheorghe a coborât privirea.
— Pentru că mi-a fost rușine să vin și să vă spun că am așteptat atât.
Mi-a întins cutia. Era din lemn de nuc, cu o zgârietură pe o latură și cu un avion mic sculptat stângaci pe capac. Radu o ținea în dulapul din dormitor și își păstra în ea lucrurile mărunte. Nu o mai văzusem de dinaintea accidentului.
— Cum a ajuns la dumneavoastră?
— Mi-a dat-o Radu, cu vreo două săptămâni înainte să moară. M-a rugat să-l ajut cu o surpriză pentru copii și pentru dumneavoastră. Avea câteva lucruri pregătite și voia să le terminăm împreună.
Am simțit nevoia să mă așez pe treaptă.
— Ce surpriză?
Gheorghe s-a așezat la o oarecare distanță de mine.
— Voia să facă o zi specială pentru fiecare dintre voi. Pentru Matei pregătea un avion de lemn. Pentru Ilinca căutase o carte de povești. Iar pentru dumneavoastră voia să aducă flori, ca în primii ani de căsnicie.
— Și pietricica?
— Mi-a povestit că le adunați când mergeați la munte. Avea una în cutie. Mi-a spus că o păstrează pentru următoarea aniversare a căsătoriei.
Mi-am dus mâna la gură.
— Dar aniversarea noastră era abia peste câteva luni.
— Știu. Nu era nimic pregătit pentru o despărțire, doamnă Irina. Erau surprize pentru când se întorcea acasă.
Cuvintele lui au durut mai mult decât mă așteptam. Radu nu presimțise nimic. Își făcuse planuri pentru o viață pe care credea că o mai are înainte.
— Atunci de ce le-ați adus acum?
Gheorghe și-a frământat șapca între palme.
— După accident, n-am putut să mă apropii de casa dumneavoastră. Îl cunoșteam de doisprezece ani. Aveam și eu un fiu care a murit tânăr, într-un accident de mașină. Știam cum e când oamenii vin să-ți spună că trebuie să fii puternic. Și nu voiam să vă spun asemenea lucruri.
A făcut o pauză.
— Când am găsit cutia în atelier, mi-am amintit de promisiunea făcută lui Radu. Am terminat avionul, am cumpărat cartea pe care o căutase și am adus florile despre care îmi vorbise. Am crezut că vă vor bucura. Dar n-am avut curajul să bat la ușă.
— Ne-ați speriat, domnule Gheorghe.
— Îmi pare rău. N-am înțeles ce poate însemna pentru dumneavoastră să găsiți lucrurile astea fără nicio explicație. Trebuia să vă spun de la început.
Am deschis cutia. Înăuntru se aflau câteva fotografii, un creion scurt, un șurub mic și o hârtie împăturită.
Am recunoscut scrisul lui Radu.
Era o listă simplă, făcută probabil într-o pauză la unitate. Lângă numele fiecăruia dintre noi notase câte ceva.
Pentru Matei, avionul. Pentru Ilinca, cartea. Pentru mine, florile și o plimbare la pădure.
Sub toate acestea scrisese o propoziție care m-a făcut să izbucnesc în plâns.
Voia să nu mai amânăm lucrurile frumoase pentru când vom avea timp.
Nu era o scrisoare de adio. Era doar un bărbat care își iubea familia și care încerca să fie mai prezent în viața ei.
Gheorghe nu m-a întrerupt. A așteptat până când am reușit să închid cutia.
— Vreți să intrați? l-am întrebat.
— Numai dacă sunteți sigură.
— Copiii trebuie să afle cine le-a adus darurile.
Matei era deja treaz când am intrat. Stătea pe hol, cu avionul de lemn în mână. Ilinca a apărut în urma lui, încă somnoroasă.
— Mamă, cine e domnul?
M-am aplecat lângă ei.
— Este un prieten al tatei. El ne-a adus florile și cadourile.
Ilinca s-a uitat nedumerită la Gheorghe.
— Dar tata i-a spus să le aducă?
Bărbatul a îngenuncheat cu grijă, ca să fie la înălțimea ei.
— Tatăl tău pregătise surprizele pentru voi. Eu doar l-am ajutat să le termine.
— Și tata știa că o să moară?
Întrebarea a căzut greu peste noi.
Gheorghe a clătinat din cap.
— Nu, Ilinca. Tatăl tău credea că o să vină acasă și o să vi le dea singur.
Fetița a tăcut câteva clipe.
— Atunci nu sunt chiar de la tata?
Am cuprins-o în brațe.
— Sunt lucruri pe care tata le-a ales pentru noi. Domnul Gheorghe ne-a ajutat să le primim.
Matei s-a apropiat de bărbat și i-a arătat avionul.
— Dumneavoastră l-ați făcut?
— Tatăl tău a început să-l pregătească. Eu l-am terminat după schița lui.
— Mă învățați și pe mine să fac unul?
Gheorghe a zâmbit pentru prima dată.
— Dacă mama ta este de acord, cu mare drag.
Înainte să plece, i-am spus că poate reveni să-i vadă pe copii, dar l-am rugat să nu mai lase nimic la ușă fără să ne anunțe.
— Aveți dreptate, mi-a răspuns. Am vrut să fac un bine și am ales greșit felul în care să-l fac.
În sâmbăta următoare, Gheorghe a venit cu câteva unelte și bucăți de lemn. Matei l-a așteptat la poartă. Au lucrat împreună în magazie aproape două ore, iar Ilinca a desenat flori pe o bucată de carton.
Eu am rămas o vreme în prag, ascultându-i. Pentru prima dată după multe luni, din magazie se auzeau din nou râsete și zgomot de unelte.
Seara, am pus pietricica cenușie în cutia lui Radu, lângă fotografii. Florile începuseră să se usuce, dar nu le-am aruncat. Am păstrat câteva între paginile unei cărți.
Ilinca s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă putem merge duminică la pădure, așa cum promisese tata.
Am privit-o pe ea, apoi pe Matei, care ținea strâns avionul.
— Da, iubita mea. Mergem toți trei.
În dimineața următoare, am pornit spre pădure cu un rucsac, câteva sandvișuri și cutia mică de lemn. Copiii au alergat pe potecă, iar eu m-am oprit lângă un petic de margarete.
Am cules trei fire. Unul pentru Matei, unul pentru Ilinca și unul pentru mine.
Nu mai așteptam ca Radu să se întoarcă. Știam că nu se va întâmpla. Dar în ziua aceea am înțeles că puteam să le vorbesc copiilor despre el fără să ascund fiecare amintire de teamă că vom plânge.
Și, când Ilinca mi-a întins o pietricică albă găsită pe potecă, am pus-o în buzunar și am continuat să merg alături de copiii mei.