Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În cabină am pus-o pe Ilinca în pătuț.
Radu a închis ușa.
— Acum explică.
— Spatele meu chiar a fost accidentat.
— Știu.
— Și încă mă mai jenează uneori.
— Atunci cum ai cărat valiza?
— O valiză o ridici o dată. Un copil trebuie ținut, te miști cu el…
M-am uitat la el.
— Asta vrei să fie explicația ta?
A tăcut.
— Când te-am rugat să ții șapte kilograme cinci minute, era periculos. Când o femeie pe care n-o cunoșteai avea nevoie să-i cari valiza, ai uitat de pericol.
— N-am uitat. Am văzut-o că se chinuia și am reacționat.
— Eu mă chinui de trei luni.
Replica l-a oprit.
— Cristina…
— De când poți s-o ridici pe Ilinca?
— Nu știu exact.
— Radu.
S-a așezat pe marginea patului.
— De câteva săptămâni mă simt mult mai bine.
— Câte?
— Poate trei. Patru.
Am rămas în picioare.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— La început încă mi-era frică să nu mă accidentez iar.
— Iar după?
A tăcut din nou.
— După?
— M-am obișnuit.
— Cu ce?
Și-a frecat fața.
— Cu faptul că preluaseși tu lucrurile.
Acolo m-a durut mai tare decât când îl văzusem cu valiza.
— Deci mă vedeai cărând copilul, geanta, cumpărăturile și căruciorul și ai continuat să te prefaci că nu poți?
— Nu m-am prefăcut complet.
— Nu există “complet”. Ori mi-ai spus adevărul, ori nu.
Radu s-a ridicat.
— Știu că am greșit.
— Nu. Până acum ai încercat să-mi explici de ce n-a fost chiar atât de grav.
Ilinca a început să se foiască în pătuț.
Instinctiv, m-am întors spre ea.
Apoi m-am oprit.
Radu a văzut.
S-a apropiat de pătuț.
— Pot?
— Dacă spatele îți permite.
A ridicat-o atent.
Ilinca s-a lipit de pieptul lui.
— Îmi permite.
— Atunci începem de aici.
Restul croazierei n-a devenit o pedeapsă pentru Radu.
Dar nici vacanța în care eu continuam să fac totul.
El a preluat geanta copilului și căruciorul. O ținea pe Ilinca când avea nevoie să fie plimbată. Eu nu-i mai luam automat lucrurile din mână doar pentru că îmi era teamă pentru spatele lui.
Când ceva îl durea, îmi spunea.
Când putea face ceva, îl făcea.
După ce ne-am întors în București, și-a făcut programare la medicul care îl tratase.
Am vrut să știm clar ce avea voie să ridice și ce trebuia încă evitat.
La control, medicul i-a confirmat că recuperarea evoluase bine și că putea reveni treptat la activitățile obișnuite, respectând limitele dacă reapărea durerea.
În drum spre casă, Radu a spus:
— Ar fi trebuit să-ți spun asta cu săptămâni în urmă.
— Da.
— Mi-a fost comod.
— Știu.
Nu l-am liniștit spunându-i că nu conta.
Conta.
În seara aceea, Ilinca a început să plângă în timp ce pregăteam cina.
Am auzit-o.
Și Radu a auzit-o.
Pentru prima dată după mult timp, n-am fost eu cea care a lăsat totul din mână.
Radu s-a dus în cameră, a luat-o și s-a întors cu ea în brațe.
Nu l-am felicitat.
Nu era nevoie.
Era tatăl ei.
Am rămas împreună, dar discuția din cabină n-a dispărut doar pentru că își ceruse scuze. Încrederea trebuia reparată în lucrurile mici, zi după zi.
Iar regula dintre noi a rămas simplă:
Dacă îl durea, îmi spunea.
Dacă putea, făcea.
Nu mai exista varianta în care eu trebuia să ghicesc cât din “nu pot” era durere și cât era comoditate.