Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis din nou mesajul primit și am citit cu atenție explicațiile juristei care ne ajutase să întocmim actele cu trei ani în urmă.
Îmi confirma că documentul semnat de tata nu era o simplă promisiune verbală. Aveam un contract de închiriere încheiat pe cinci ani, cu o chirie lunară de 800 de lei. Mai rămăseseră aproape doi ani până la expirarea lui.
În contract exista și o prevedere clară: chiria nu putea fi modificată în perioada stabilită decât prin acordul scris al ambelor părți.
Nu însemna că apartamentul devenise al meu. Părinții rămâneau proprietari. Dar tata nu putea transforma, peste noapte, cei 800 de lei în 1.800 doar fiindcă refuzasem să-mi cer scuze.
Am căutat chitanțele și extrasele bancare. Plătisem fiecare lună la timp, inclusiv întreținerea și utilitățile.
I-am trimis tatălui meu un mesaj în care i-am amintit condițiile contractului și i-am spus că voi continua să plătesc suma convenită.
Răspunsul a venit după câteva minute.
— Mă ameninți cu acte, Daniela? După tot ce am făcut pentru tine?
L-am sunat.
— Nu te ameninț, tată. Îți cer să respecți ce am semnat amândoi.
— Eu ți-am dat un acoperiș deasupra capului când ai divorțat!
— Și ți-am mulțumit pentru asta. Dar am plătit chirie în fiecare lună. Nu am locuit gratis.
— Mama ta a plâns toată noaptea din cauza ta.
— Ilinca a plâns de Crăciun pentru că mama i-a luat mâncarea din față. Pe ea a întrebat-o cineva cum se simte?
Tata a tăcut.
— Vorbim când vă liniștiți, a spus în cele din urmă.
Am închis și m-am dus în camera Ilincăi. Fetița își așezase cutia muzicală lângă pat. Când m-a văzut, a închis repede capacul.
— Mami, bunica e supărată pe mine?
— Bunica a greșit, iubita mea. Nu tu trebuie să repari ce a făcut ea.
— Dar Bianca a plâns din cauza mea.
— Bianca s-a supărat fiindcă voia cadoul tău. Aveai dreptul să nu i-l dai. Asta nu înseamnă că ai fost rea.
Ilinca s-a gândit câteva clipe.
— Mai mergem la bunici?
— Nu deocamdată. Mai întâi trebuie să înțeleagă că nu au voie să te pedepsească în felul acela.
În zilele următoare, mama m-a sunat de mai multe ori. Nu m-a întrebat niciodată ce face Ilinca. Voia doar să știe când vin să-mi cer scuze.
La începutul lunii ianuarie, sora mea, Carmen, m-a invitat la ea.
— Daniela, vreau să vorbim despre ce s-a întâmplat de Crăciun.
Am acceptat, dar am mers singură.
Carmen m-a întâmpinat cu o expresie obosită.
— Am discutat cu Bianca. Mi-a recunoscut că voia cutia Ilincăi și că a început să plângă fiindcă nu a primit-o.
— Știam asta.
— Eu nu am intervenit la timp. Mama a luat farfuria, iar eu am rămas pe scaun. Îmi pare rău.
Era prima persoană din familie care își cerea iertare fără să adauge că și eu aveam o parte din vină.
— Nu vreau să le certăm pe fete, i-am spus. Sunt copii. Se mai supără, se mai împacă. Problema este ce a făcut mama.
Carmen a încuviințat.
— Bianca vrea să-i spună Ilincăi că îi pare rău. Dar numai dacă Ilinca dorește să vorbească cu ea.
Câteva zile mai târziu, fetele au discutat la telefon. Bianca și-a cerut scuze pentru cearta legată de cutia muzicală, iar Ilinca i-a spus că încă este supărată.
Nu le-am obligat să se împace pe loc.
Între timp, tata mi-a trimis un mesaj în care îmi cerea din nou chiria mărită. I-am răspuns în scris, atașând prevederea contractuală și dovada plății celor 800 de lei.
Am cerut și o consultație juridică, pentru a mă asigura că procedez corect. Mi s-a confirmat că trebuie să respect contractul și să păstrez toate dovezile plăților și ale comunicărilor.
După aceea, tata nu a mai insistat cu majorarea. Dar nici nu m-a mai sunat aproape trei săptămâni.
Într-o sâmbătă, am primit un mesaj neașteptat de la mama.
— Aș vrea să vorbesc cu Ilinca.
I-am răspuns că mai întâi trebuie să discutăm noi două.
Ne-am întâlnit într-o după-amiază, la mine acasă, cât Ilinca era la o colegă.
Mama a intrat și s-a uitat prin sufragerie, de parcă ar fi căutat ceva de criticat.
— Ai schimbat perdelele, a observat.
— Da. Dar nu pentru asta te-am chemat.
S-a așezat pe canapea.
— Daniela, nu înțeleg de ce ai făcut atâta caz. Pe vremea mea, copiii erau pedepsiți și nu se mai supăra nimeni.
— Eu m-am supărat. Și Ilinca a suferit.
— N-am bătut-o. I-am luat doar farfuria câteva minute.
— Ai umilit-o în fața tuturor. I-ai spus că nu merită să mănânce pentru că Bianca era supărată.
Mama a privit spre fereastră.
— Bianca este mai sensibilă.
— Și Ilinca nu este? Pentru că nu plânge la fiecare nemulțumire, înseamnă că poți să o rănești?
Nu mi-a răspuns.
Am continuat mai încet.
— Mamă, nu-ți cer să le iubești identic în fiecare clipă. Dar îți cer să le tratezi corect. Dacă Ilinca nu vrea să-și dea cadoul, nu o pedepsești. Și nu folosești mâncarea ca pedeapsă.
Mama și-a frământat mâinile.
— M-am enervat. Bianca plângea, Carmen nu spunea nimic și am vrut să se termine cearta.
— Ai terminat-o făcând un alt copil să plângă.
Atunci mama a coborât privirea.
— Da. Așa am făcut.
A fost prima dată când am simțit că înțelege.
— Vreau să-i cer iertare Ilincăi, a spus după un timp.
— Poți să-i scrii o felicitare. O voi întreba dacă vrea să o citească. Nu o voi obliga să te vadă.
Mama a acceptat.
În aceeași seară, tata m-a sunat.
— Am vorbit cu mama ta. Mi-a spus că a venit la tine.
— Da.
— Daniela, și eu am greșit cu chiria. Eram supărat și am vrut să te fac să cedezi.
— Știu, tată. Dar apartamentul nu trebuie folosit ca amenințare de fiecare dată când nu suntem de acord.
— Nu se va mai întâmpla. Contractul rămâne așa cum este.
I-am mulțumit pentru că recunoscuse. Totuși, i-am spus că intenționez să economisesc pentru o locuință asupra căreia să nu depind de hotărârile familiei.
Nu mi-a plăcut să spun asta, dar aveam nevoie de stabilitate pentru mine și pentru Ilinca.
După câteva zile, mama a trimis o felicitare. Nu conținea scuze complicate sau explicații despre cum fusese crescută ea.
Scrisese doar că îi pare rău că i-a luat farfuria, că nu trebuia să o pedepsească pentru cadoul ei și că speră să o ierte când va fi pregătită.
I-am citit Ilincăi mesajul.
— Bunica chiar a scris asta? m-a întrebat.
— Da.
— Pot să mă mai gândesc dacă vreau să merg la ea?
— Sigur că poți.
Au trecut aproape două luni până când Ilinca a spus că vrea să-și vadă bunicii. Am stabilit o vizită scurtă, într-o după-amiază obișnuită, fără masă festivă și fără alți musafiri.
Mama a întâmpinat-o la ușă și s-a aplecat spre ea.
— Ilinca, îmi pare rău pentru ce am făcut de Crăciun. Nu trebuia să-ți iau mâncarea și nici să te fac să plângi.
Fetița a privit-o câteva clipe.
— Eu n-am vrut să o supăr pe Bianca. Doar că era cutia mea.
— Știu. Aveai dreptul să o păstrezi.
Ilinca a încuviințat. Nu a îmbrățișat-o imediat, iar mama nu a insistat.
Am stat acolo o oră. Bunica i-a arătat câteva fotografii vechi, iar tata a întrebat-o despre școală. Când Ilinca a spus că vrea acasă, am plecat.
Relația nu s-a reparat dintr-odată. Au fost necesare multe vizite scurte și discuții în care am reamintit limitele stabilite. Dar mama a început să fie mai atentă la felul în care vorbea cu nepoatele.
În lunile următoare am continuat să plătesc chiria prevăzută în contract și am pus bani deoparte. Nu m-am mutat imediat, însă am început să caut o locuință pe care să mi-o pot permite fără ajutorul părinților.
Într-o seară, Ilinca a deschis cutia muzicală și a ascultat melodia balerinei.
— Mami, anul viitor putem să facem Crăciunul la noi?
Am mângâiat-o pe păr.
— Da, iubita mea. Putem să invităm pe cine dorim și să pregătim ce ne place.
— Și dacă vine Bianca, o las să se uite la cutie. Dar nu trebuie să i-o dau, nu?
— Nu trebuie să dai nimănui un lucru care îți aparține doar ca să nu se supere.
Ilinca a zâmbit și a închis cutia.
De Crăciun, mama îi luase farfuria pentru că refuzase să-și cedeze cadoul. Eu plecasem de la masă cu un copil care se întreba dacă bunica îl iubește.
Nu puteam șterge acea amintire, dar puteam avea grijă să nu se repete.
Iar când Ilinca s-a așezat lângă mine și mi-a spus că acasă se simte în siguranță, am știut că hotărârea de a o apăra fusese mai importantă decât orice ceartă despre chirie, tradiții sau orgoliul celor mari.