Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apropiat caietul de fereastră, ca să văd mai bine scrisul tremurat al mamei. Lângă cele trei nume erau câteva rânduri, scrise cu pixul albastru, atât de apăsat încât hârtia se subțiase.
În dreptul lui Sorin scria: “Mi-a promis că vine să repare robinetul. L-am așteptat trei duminici. Nu vreau să-l mai deranjez.”
În dreptul Marianei: “Mi-a spus că mă sună după serviciu. Poate a uitat. Are și ea grijile ei.”
Iar lângă numele meu: “Doina a venit obosită. N-a mâncat nimic, dar mi-a făcut supă. I-am spus să plece acasă și să se odihnească. Aș fi vrut să mai stea.”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Îmi aminteam ziua aceea. Mama mă rugase să plec mai devreme, iar eu crezusem că vrea să doarmă.
Din sufragerie se auzea din nou vocea lui Sorin.
— Doina, chiar trebuie să te chemăm de zece ori?
Am intrat cu caietul în mână.
— Înainte să mai împărțiți ceva, vreau să citiți asta.
Mariana a privit coperta.
— Caietul mamei de matematică? Îl ținea de când era copil.
— Da. Dar în ultimul an a scris și altceva în el.
Am așezat caietul pe masa mică din sufragerie, lângă cheile frigiderului pe care Sorin voia să-l ia.
Fratele meu s-a apropiat nemulțumit.
— Ce legătură are cu lucrurile astea?
— Citește și o să înțelegi.
I-am arătat pagina cu numele nostru. Sorin a citit-o în tăcere, apoi a întors foaia.
— Mama știa că sunt ocupat, a murmurat.
— Știa. Tocmai de aceea nu-ți mai cerea nimic.
Mariana a luat caietul și a început să răsfoiască paginile din primăvară.
— Uite, aici scrie că am promis să vin cu copiii. Dar atunci băiatul meu era bolnav.
— Nu te judec pentru o duminică, Mariana. Citește mai departe.
Sora mea a întors câteva file. Pe aproape fiecare pagină apăreau promisiuni amânate, telefoane scurte și zile în care mama nu văzuse pe nimeni.
Într-o duminică din aprilie, mama notase: “Am făcut plăcinte. Am pus trei farfurii. Sorin a avut treabă, Mariana n-a putut veni, Doina era la serviciu. Am mâncat una și le-am pus pe celelalte la frigider.”
Mi-am amintit plăcintele. Le găsisem două zile mai târziu și o întrebasem de ce făcuse atât de multe.
— Mi-a fost poftă, îmi spusese.
Nu pomenise nimic despre cele trei farfurii.
Mariana și-a dus mâna la gură.
— Eu nici măcar nu știam că ne aștepta pe toți.
— Ne aștepta aproape în fiecare duminică, i-am răspuns.
Sorin s-a așezat pe canapea. Pentru prima dată de când veniserăm, nu mai vorbea despre frigider.
— De ce nu ne-a spus? a întrebat.
— Pentru că nu voia să ne facă să ne simțim vinovați. Așa era mama.
Am continuat să citim.
În caiet erau și zile frumoase. Mama scrisese despre o vizită a Marianei cu copiii, despre un telefon lung de la Sorin și despre după-amiaza în care eu îi adusesem flori.
Nu făcuse o listă cu vinovați. Încercase să păstreze câte ceva din fiecare zi.
Pe o pagină din vară găsisem o însemnare care m-a făcut să mă opresc.
“Doina a venit iar. I-am spus să nu le spună celorlalți cât de des mă ajută. Nu vreau să creadă că o iubesc mai mult. Îi iubesc pe toți trei la fel.”
Am rămas cu ochii pe acele cuvinte.
— Asta nu mi-a spus niciodată, am șoptit.
Sorin s-a uitat la mine.
— Tu veneai chiar atât de des?
— Când puteam. Uneori zilnic, alteori la două sau trei zile.
— Eu credeam că mama se descurcă singură. De fiecare dată când o sunam, îmi spunea că nu are nevoie de nimic.
— Și mie îmi spunea la fel. Dar când ajungeam aici, găseam medicamentele netrimise după rețetă sau frigiderul aproape gol.
Mariana a început să plângă.
— Eu am crezut că tu exagerezi când ne spuneai să venim mai des.
— Nu voiam să vă cert. Voiam doar să nu fie singură.
Am închis caietul. Nu mai puteam citi.
Am stat toți trei în tăcere, în sufrageria în care mama ne așteptase atâtea duminici.
După câteva minute, Sorin s-a ridicat și a închis ușa frigiderului.
— Nu-l mai iau astăzi.
Mariana a pus lenjeriile înapoi în dulap.
— Nici eu nu vreau să iau nimic acum.
Nu le-am mulțumit. Nu era nevoie. Aș fi vrut să fi ajuns singuri la această hotărâre înainte să găsim caietul.
În zilele următoare am început să strângem lucrurile mamei împreună. Am hotărât să nu vindem și să nu golim apartamentul până când nu clarificam succesiunea și nu eram pregătiți să luăm o decizie.
Am găsit fotografii vechi, scrisori de la tata și haine pe care mama le păstrase de zeci de ani.
Sorin a reparat robinetul din baie, cel despre care mama scrisese că îl așteptase trei duminici.
Când a terminat, a rămas cu mâna pe chiuvetă.
— Era o treabă de douăzeci de minute, Doina.
Nu i-am răspuns. Știam că niciun cuvânt nu putea schimba ce simțea atunci.
Mariana a adus într-o zi o cutie cu fotografii ale copiilor ei. A ales câteva și le-a pus lângă fotografia mamei.
— Mereu îmi cerea poze cu ei, a spus. Eu îi ziceam că le vede pe telefon. Dar ea voia să le țină în mână.
Am început să vorbim mai mult despre mama. Nu despre lucrurile ei, ci despre felul în care trăise.
Sorin ne-a povestit că, în ultimele luni, mama îl suna uneori doar ca să-l întrebe ce mai face. El răspundea grăbit, crezând că avea nevoie de ceva.
— Niciodată nu m-am gândit că poate voia doar să-mi audă vocea, a spus.
Mariana a recunoscut că amânase vizitele fiindcă era mereu obosită după serviciu. Eu le-am spus că uneori mă supăram pe mama când mă chema pentru lucruri mărunte, apoi mă simțeam vinovată.
Nu eram trei copii răi și nici trei copii buni. Eram trei oameni care crezuseră că mai au timp.
La patruzeci de zile de la înmormântare, ne-am adunat din nou în apartament. De data aceasta, Sorin a venit cu plăcinte cumpărate de la o brutărie.
— Nu sunt ca ale mamei, a spus, așezând punga pe masă.
Mariana a zâmbit printre lacrimi.
— Niciodată n-or să fie.
Am mâncat împreună și am vorbit despre copilărie. Despre cum mama ne ajuta la teme, cum ne certa când ne băteam și cum păstra toate caietele noastre vechi.
Atunci am deschis din nou caietul ei de matematică.
Pe prima pagină era o problemă rezolvată cu grijă, cu cifre mici și ordonate. Mama fusese o fetiță care iubise școala, înainte să devină soție, mamă și bunică.
Mi-am dat seama cât de puține lucruri știam despre ea înainte să ne nască.
— Oare de ce a păstrat caietul atâția ani? a întrebat Mariana.
— Poate pentru că îi amintea de ceva ce îi plăcea, am spus.
Sorin a privit coperta tocită.
— Și noi am ajuns să-l găsim abia după ce a murit.
Am hotărât ca fiecare să păstreze câteva obiecte cu valoare sentimentală, fără grabă și fără ceartă. Restul urma să fie împărțit după clarificarea actelor, iar lucrurile de care nu aveam nevoie puteau fi donate.
Caietul a rămas la mine, cu acordul amândurora.
Au trecut câteva luni. Nu ne-am transformat peste noapte într-o familie perfectă. Sorin continua să fie încăpățânat, Mariana se supăra repede, iar eu aveam momente în care preferam să tac.
Dar am început să ne întâlnim o dată pe lună, fără să așteptăm o sărbătoare sau o problemă.
Într-o duminică, Sorin a venit la mine cu o pungă de mere. Mariana a adus o prăjitură, iar noi am stat la povești până seara.
La plecare, fratele meu s-a oprit în ușă.
— Doina, îmi pare rău pentru ziua aceea. Cu frigiderul și lenjeriile.
— Știu, Sorin.
— Nu mi-am dat seama cât de urât a fost. Parcă nici n-o îngropaserăm bine și eu mă gândeam ce să iau.
— Mi-aș fi dorit să fim altfel atunci.
— Și eu.
După ce au plecat, am scos caietul mamei din sertar și l-am deschis la ultima pagină.
Sub numele noastre, mama mai scrisese o propoziție pe care la început abia o observasem.
“Dacă ar ști cât de puțin îmi trebuie ca să fiu fericită: să aud cheia în ușă și să știu că a venit unul dintre copiii mei.”
Am trecut degetele peste scrisul ei tremurat.
Fratele meu voise frigiderul. Sora mea voise lenjeriile. Eu găsisem un caiet vechi de matematică.
Dar dintre toate lucrurile rămase în apartamentul mamei, acela era singurul care ne arătase ce îi lipsise cu adevărat în ultimul an.
Nu banii, nu mobila și nici lucrurile noi.
Ci timpul nostru.
Am închis caietul și l-am așezat lângă fotografia ei. Apoi am luat telefonul și i-am sunat pe amândoi, doar ca să-i întreb ce mai fac.