Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu s-a așezat încet.
Ioana a rămas în picioare.
— Vă cunoașteți?
Cătălin a răspuns primul.
— Da.
Soțul meu și-a închis ochii.
— Aveam 17 ani când am avut accidentul, a continuat Cătălin. Lucram în vacanța de vară. Am fost electrocutat și am ajuns în stare gravă la spital.
S-a uitat la Radu.
— Tatăl tău era chirurgul de gardă.
Ioana s-a prins de spătarul scaunului.
Eu nu reușeam să-mi iau ochii de la soțul meu.
— Tu l-ai operat?
— Da.
— Tu ai decis amputarea?
Radu a inspirat adânc.
— Nu a fost o decizie luată de un singur om. Situația lui era foarte gravă. Intervenția i-a salvat viața.
Cătălin a dat din cap.
— Aici spune adevărul.
Ioana s-a întors spre el.
— Atunci de ce îl urăște?
— Nu mă urăște pentru ce mi s-a întâmplat în sala de operație.
Radu a ridicat privirea.
— Cătălin…
— Ai avut luni întregi să le spui.
Pentru prima dată, soțul meu n-a mai încercat să-l oprească.
Cătălin ne-a explicat că, ani mai târziu, își ceruse dosarul medical.
Aflase că, înainte ca Radu să preia cazul, existaseră informații medicale care ar fi trebuit evaluate mai repede.
Nimeni nu putea spune că o intervenție mai rapidă i-ar fi salvat sigur brațele.
Dar familia lui ar fi trebuit informată despre ce se întâmplase.
— Radu a aflat ulterior, a spus Cătălin. Și a tăcut.
M-am întors spre soțul meu.
— E adevărat?
— Nu era atât de simplu.
Cătălin a râs scurt.
— Exact asta mi-ai spus și acum opt ani.
Ioana s-a întors brusc spre tatăl ei.
— Ați mai vorbit despre asta?
Radu nu mai avea unde să se ascundă.
— Da.
— Și știai că el știe?
— Da.
— Atunci de ce ai petrecut luni întregi spunându-mi că nu poate avea grijă de mine?
Radu s-a ridicat din nou.
— Pentru că de fiecare dată când îl vedeam în casa mea îmi aminteam de cazul acela!
— Asta nu e vina lui!
— Știu!
Vocea lui a umplut camera.
Apoi s-a oprit.
Cătălin nu ridicase tonul.
— Nu protezele mele te deranjează, a spus. Te deranjează că ele îți amintesc de ce ai ales să nu spui.
Radu s-a uitat la el.
— Dacă povestea aceea era redeschisă atunci, ar fi existat anchete. Oameni și-ar fi pierdut posturile. Cariere întregi…
— Inclusiv a ta? am întrebat.
Radu n-a răspuns.
Nu mai era nevoie.
Ioana plângea acum.
Dar nu s-a dus spre el.
— Și ca să te protejezi, ai încercat să-l scoți pe Cătălin din viața mea.
— Am intrat în panică.
— L-ai umilit luni întregi.
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— Îmi pare rău.
Cătălin l-a privit.
— Nu te iert pentru că ai spus asta acum.
— Înțeleg.
— Nu cred că înțelegi încă.
Ioana și-a șters obrazul.
— Nunta are loc.
Radu a ridicat capul.
— Ioana…
— Nu negociez asta.
S-a uitat spre Cătălin, apoi din nou spre tatăl ei.
— Dar tu nu vii.
Am văzut cum i se schimbă fața lui Radu.
— Sunt tatăl tău.
— Tocmai de asta doare.
Radu a încercat să mai spună ceva.
Ioana nu l-a lăsat.
— Trei săptămâni nu sunt suficiente ca să repari ce ai făcut în atâția ani. Și nu vreau ca nunta mea să devină ziua în care noi toți ne prefacem că s-a rezolvat.
Cătălin n-a intervenit.
Decizia privind trecutul lui medical a rămas a lui.
N-a promis că va reclama pe cineva și nici că va lăsa lucrurile așa doar pentru liniștea familiei noastre.
Trei săptămâni mai târziu, Ioana și Cătălin s-au căsătorit.
Radu nu a fost acolo.
Eu am stat lângă fiica mea, iar locul rezervat tatălui ei a rămas liber.
După nuntă, Ioana nu a rupt definitiv legătura cu el, dar nici nu s-a întors la relația pe care o avuseseră înainte.
I-a spus că, dacă vrea să facă din nou parte din viața lor, va trebui mai întâi să-și asume ce făcuse fără să dea vina pe Cătălin, pe spital sau pe trecut.
Radu a acceptat.
Nu pentru că fusese iertat.
Nu fusese.
Ci pentru că, de data asta, nu mai putea face să dispară omul care îi amintea adevărul.