Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În seara aceea n-am încercat să intru cu forța în casă.
M-am dus la Suzana, care se întorsese și ea în țară, și a doua zi am cerut ajutor juridic.
Primul lucru pe care l-am aflat a fost că situația nu era atât de simplă cum încercase Cătălin să mă convingă.
Semnătura mea exista.
Problema era ce mi se spusese că semnez și pentru ce fuseseră folosite documentele.
Mi-am amintit exact ziua.
Daniela venise cu trei săptămâni înainte de plecarea mea.
— Sunt niște formalități pentru casă, mamă. Semnează aici și mă ocup eu.
O făcusem fără să citesc suficient.
Asta fusese greșeala mea.
Dar nu însemna că acceptasem conștient să-mi vând locuința.
Au început verificările.
Și atunci am aflat de ce Daniela și Cătălin refuzaseră să-mi spună cine cumpărase casa.
Proprietatea fusese transferată la un preț mult sub valoarea ei către o firmă administrată de fratele lui Cătălin.
O parte importantă din bani ajunsese aproape imediat la plata datoriilor lui.
Am sunat-o pe Daniela.
— Ai vândut casa fratelui lui Cătălin?
A tăcut.
— Răspunde-mi.
— Victor ne-a ajutat.
— Cu casa mea.
— Mamă, ai semnat.
— Mi-ai spus că semnez niște formalități.
Vocea ei s-a schimbat.
— Pentru că dacă îți spuneam adevărul, n-ai fi fost de acord!
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
Tocmai recunoscuse lucrul pe care încercase să-l evite.
— Exact, Daniela.
— Nu înțelegi în ce situație eram.
— Atunci explică-mi.
Și a făcut-o.
Afacerea lui Cătălin eșuase.
Luase un împrumut ca să acopere altul, apoi încă unul.
Ajunseseră în punctul în care riscau să piardă aproape tot ce aveau.
Fratele lui propusese soluția.
Casa mea.
— Oricum urma să fie a mea într-o zi, a spus Daniela.
Am închis ochii.
— După ce mor.
— Nu spune așa.
— Dar exact asta înseamnă.
— Tu ai unde să stai! Suzana are loc. Și puteai veni la noi după ce rezolvam problemele.
— Iar voi aveați nevoie de banii mei acum.
— Aveam nevoie să ne salvăm familia!
— Eu ce sunt?
Daniela n-a răspuns.
Nici Cătălin nu a cedat.
M-a sunat în aceeași seară.
— Dacă atacați actele, ne distrugeți.
— Voi m-ați lăsat în fața propriei case cu o valiză.
— Banii sunt deja folosiți.
Acolo era adevărata problemă.
Nu puteau pur și simplu să dea timpul înapoi.
Banii nu mai erau acolo.
Fratele lui Cătălin era implicat.
Iar orice recunoaștere că eu nu consimțisem în cunoștință de cauză la tranzacție îi expunea pe toți.
Au urmat luni de verificări și proceduri.
Au fost analizate documentele, împrejurările în care fuseseră obținute semnăturile și traseul banilor.
Daniela a continuat o vreme să susțină că făcuse ceea ce trebuia.
— Era singura soluție.
— Pentru cine?
Nu mi-a răspuns niciodată la întrebarea aceea.
În cele din urmă, situația proprietății a fost soluționată în favoarea mea, iar casa a revenit sub controlul meu. Celelalte consecințe juridice și financiare pentru cei implicați au rămas să fie stabilite separat.
În ziua în care m-am întors, Suzana a venit cu mine.
Am stat câteva secunde în fața ușii.
Broasca fusese schimbată din nou.
De data aceasta, cheia mea a intrat.
Am deschis.
Totul era aproape așa cum îl lăsasem.
Dar eu nu mai eram.
Daniela m-a sunat câteva zile mai târziu.
N-am răspuns.
A mai încercat.
În cele din urmă i-am trimis un singur mesaj.
Nu i-am spus că nu mai era fiica mea.
Era.
Și tocmai asta făcea totul atât de greu.
I-am spus doar că, după ce folosise încrederea mea ca să pună mâna pe casa mea, relația noastră nu putea reveni la normal pentru că îi părea acum rău de consecințe.
Nu i-am mai dat acces la niciun document, cont, proprietate sau decizie financiară.
Și n-am mai semnat niciodată ceva adus de altcineva fără să citesc fiecare pagină.
Daniela crezuse că acea casă îi aparținea deja pentru simplul motiv că, într-o zi, probabil ar fi moștenit-o.
S-a înșelat.
Casa era din nou a mea.
Relația noastră însă nu s-a întors odată cu ea.
Iar pentru prima dată în viața mea, ușa pe care am încuiat-o în urma mea nu era împotriva unui străin.
Era împotriva propriei mele fiice.