Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În țarc nu mai era capra.
Am rămas în mijlocul curții, desculță, privind locul gol unde o văzusem cu o seară înainte.
Tata s-a întors abia după răsărit.
Avea cojocul ud de ceață, obrajii vineți de frig și aceeași funie făcută colac în mână.
A pus câțiva bani pe masă.
— Pentru Costel, a spus simplu.
Atât.
Vânduse și capra.
După vaca mamei, era aproape ultimul lucru de valoare pe care îl mai aveam.
Dar sacrificiul lui nu s-a oprit acolo.
La câteva săptămâni s-a angajat paznic de noapte la fabrica de cărămidă de lângă oraș. Pleca seara și se întorcea dimineața cu mâinile crăpate de frig.
Dormea două-trei ore, apoi ieșea iar la muncă prin gospodărie.
Într-o noapte l-am auzit spunându-i mamei:
— Vasilico, numai să apuc să-i văd cu diplomele în mână. Restul nu contează.
Costel a fost primul.
A terminat liceul pedagogic și s-a întors învățător într-un sat din apropiere.
Când a primit primul salariu, a venit acasă, a scos banii din buzunar și i-a pus pe masa de lângă lampă, exact în locul unde mama pusese cândva banii primiți pe Joiana.
— Următorul, a spus.
Și așa a început ceva ce nimeni din Podeni nu și-ar fi imaginat.
Când unul dintre noi termina școala și începea să câștige bani, îl ajuta pe următorul.
Costel l-a ajutat pe Ilie.
Apoi au venit Nicoleta, Larisa și Dănuț.
Casa noastră a rămas săracă. Podeaua tot de lut era. Mobila nu s-a schimbat.
Doar fotografiile cu diplome de pe perete se înmulțeau.
Eu însă am fost cea care s-a oprit.
M-am măritat tânără cu Radu, un băiat harnic din sat. Am avut doi copii și m-am angajat la fabrica de conserve.
Ani întregi mi-am spus că mie îmi ajunge.
Cinci dintre cei șase copii ai Vasilicăi ajunseseră dascăli.
Eu nu.
Până într-o seară, când îi ajutam pe copiii mei la teme.
M-am uitat la caietele lor și am auzit parcă vocea mamei:
„Sărăcia e în cap atunci când te lași de vise.”
Aveam 34 de ani când m-am întors la școală.
La seral.
Colegii mei aveau 18 sau 19 ani. Unii îmi spuneau „tanti”. Alții zâmbeau când mă vedeau intrând la ore după o zi întreagă de muncă.
Nu mă mai durea.
Fusesem antrenată pentru râsul oamenilor încă din copilărie.
Numai că timpul nu a avut răbdare cu noi.
Mama s-a îmbolnăvit.
În ultima iarnă din viața ei, ne-am strâns toți în camera în care crescuserăm.
Ne-a privit pe fiecare.
Apoi ochii i s-au oprit asupra mea.
— Cinci v-ați făcut dascăli, a șoptit. A rămas Aurica.
Mi-a strâns mâna.
— Tu să nu te oprești, fata mea. Tu ești ultima cărămidă.
Mama n-a mai apucat să-mi vadă diploma.
Tata a plecat și el după doi ani.
La 40 de ani am terminat.
În ziua în care am primit diploma de învățătoare, am ținut-o mult în mâini.
Nu mă puteam bucura pe deplin.
Cei doi oameni cărora voiam cel mai mult să le-o arăt nu mai erau.
Apoi am primit vestea care m-a făcut să plâng.
Fusesem repartizată chiar la școala din Podeni.
Școala spre care mersesem cândva cu ghiozdanul făcut dintr-un sac de făină.
În prima dimineață am îmbrăcat cea mai frumoasă rochie pe care o aveam, mi-am luat geanta și am pornit pe aceeași uliță.
De data aceasta, oamenii nu mai râdeau.
— Sărut mâna, doamna învățătoare!
Am auzit cuvintele de câteva ori până să mă obișnuiesc cu ele.
Apoi, de la un gard, m-a strigat cineva.
— Aurica…
M-am întors.
Era Saveta.
Femeia care râsese de mama când eram copii.
Îmbătrânise. Stătea aplecată lângă gard și, când m-am apropiat, n-a îndrăznit să mă privească în ochi.
— Am auzit că sunteți toți șase dascăli.
Am dat din cap.
— Toți șase.
Saveta și-a șters mâinile de șorț, exact cum făcuse cu zeci de ani în urmă.
Numai că acum nu mai râdea.
— Iartă-mă, Aurica.
Am rămas tăcută.
— Am râs de maică-ta. Credeam că s-a țicnit. Dar ea… din nimic, din lut și fasole, a crescut șase învățători.
Nu i-am răspuns cu vorbele pe care mi le imaginasem de atâtea ori în copilărie.
Am întins mâna peste gard și am prins-o pe a ei.
Atât.
În câteva zile, tot satul aflase.
Oamenii care ne strigaseră cândva „săracii cu cărțile” își aduceau acum nepoții la mine.
— Doamna învățătoare, aveți grijă și de al nostru. Poate îl faceți om…
Mama avusese dreptate.
Podenii tăcuseră.
Dar eu mai aveam ceva de făcut.
În duminica aceea am luat un abecedar nou, un caiet și un creion și am mers la cimitir.
Mormintele părinților mei erau unul lângă altul.
N-am dus flori.
Pe mormântul mamei am așezat abecedarul din care urma să învăț prima mea generație de copii.
Pe al tatei am pus caietul și creionul.
M-am așezat între cele două cruci.
Și atunci, la 40 de ani, am început să plâng ca fetița de nouă ani care venise cândva acasă fiindcă ceilalți îi spuseseră că va ajunge slugă.
Am atins crucea mamei.
— Am terminat, mamă.
Mi-am șters obrazul.
— Toți șase. N-a rămas niciunul în urmă.
Vântul mișca încet iarba.
Și mi-am amintit de Joiana. De capra dusă de tata pe întuneric. De fasolea împărțită cu lingura. De creioanele tăiate în două. De mâinile lui crăpate de frig și de mama care cârpea haine lângă lampă în timp ce noi învățam.
Muriseră săraci.
Nu ne lăsaseră case, pământuri sau bani.
Dar ne lăsaseră ceva mult mai greu de pierdut.
Șase copii care plecaseră spre școală cu ghiozdane peticite deveniseră șase dascăli.
Iar a doua zi, când am intrat pentru prima dată în clasă și copiii s-au ridicat în picioare, am privit chipurile lor și am înțeles că jurământul mamei nu se încheiase odată cu noi.
De acum înainte, era rândul meu să-l duc mai departe.