Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bunica Viorica și-a privit mâna câteva clipe, apoi a continuat:
— Nu aveam timp să mă gândesc, Ana. Tu erai dincolo de perdeaua aceea și plângeai.
Flăcările cuprinseseră materialul chiar lângă pătuț. Fumul umpluse camera, iar bunica abia mai putea vedea.
Ar fi putut să fugă după apă. Să strige după vecini. Dar fiecare secundă conta.
Așa că a făcut singurul lucru la care se putea gândi.
A întins mâna dreaptă și a dat perdeaua aprinsă la o parte cu palma goală.
— Cu mâna asta? am șoptit.
— Cu asta.
Am strâns-o instinctiv mai tare între palmele mele.
— Și nu te-a durut?
Bunica a zâmbit.
— Atunci nu. Când ai copilul dincolo de foc, nu mai stai să vezi ce te doare.
Ajunsese la pătuț, mă luase în brațe și ieșise cu mine în curte. Mă așezase pe iarbă, departe de casă, și abia după ce mă văzuse în siguranță își dăduse seama cât de grav îi fusese arsă mâna.
Vecinii veniseră cu găleți și stinseseră focul înainte să cuprindă toată casa.
Bunica însă ajunsese la spital.
A stat acolo aproape două săptămâni. Medicii i-au salvat mâna, dar unul dintre ei i-a spus că degetele nu se vor mai mișca niciodată ca înainte și că urmele vor rămâne pentru tot restul vieții.
— Știi ce i-am spus doctorului? m-a întrebat.
Am clătinat din cap.
— „Nu-i nimic, domnule doctor. Important este că nepoata mea doarme acasă.”
Atunci n-am mai rezistat.
Am început să plâng.
Cu doar câteva minute înainte îi spusesem că mâna ei era urâtă. Acum mă uitam la aceleași cicatrici și parcă vedeam altceva.
Vedeam o femeie intrând într-o cameră plină de fum.
Vedeam o perdea arzând.
Și mă vedeam pe mine, la doi ani, în brațele ei.
— Iartă-mă, bunico…
M-a tras la piept.
— Pentru ce să te iert? Tu n-ai știut.
Apoi mi-a șters lacrimile și mi-a spus ceva ce aveam să țin minte toată viața:
— Să-ți spun un secret. Pentru alții poate că mâna asta e urâtă. Pentru mine e cea mai frumoasă mână pe care o am. Pentru că e mâna cu care am ajuns la tine.
Mi-am lipit obrazul de palma ei.
Din ziua aceea, n-am mai privit-o niciodată la fel.
Au trecut anii.
Am crescut, am plecat la liceu, apoi la facultate. Veneam acasă tot mai rar, însă aveam un obicei pe care nu l-am abandonat niciodată.
De fiecare dată când ajungeam la bunica Viorica, îi luam mâna dreaptă între palmele mele.
Exact ca în după-amiaza aceea.
— Iar ai treabă cu mâna mea cea urâtă? mă tachina ea.
— Nu e urâtă.
— Dar cum e?
— Cea mai frumoasă.
Și bunica zâmbea.
Anii au trecut peste ea. Părul i s-a albit, spatele i s-a încovoiat, pașii i-au devenit mici. Numai mâna a rămas aproape neschimbată.
Aceleași cicatrici.
Aceleași degete care nu se îndoiau până la capăt.
Aceeași mână care mă scosese din foc.
Bunica s-a stins acum trei ani, la 84 de ani, în casa ei din sat.
Am ajuns înainte să plece.
M-am așezat lângă pat și, fără să spun nimic, i-am luat mâna dreaptă.
Cred că m-a recunoscut. Și-a mișcat ușor degetele în palma mea și a zâmbit.
Am ținut-o așa până la sfârșit.
Iar când mâna care mă salvase cândva s-a răcit în palmele mele, am înțeles cât de greu este să-ți iei rămas-bun de la omul căruia îi datorezi faptul că ai avut o viață.
Astăzi am 34 de ani.
Și sunt mamă.
Băiețelul meu are doi ani.
Exact vârsta pe care o aveam eu atunci.
Uneori, după-amiaza, îl privesc dormind. Își ține pumnișorii lângă obraz și respiră liniștit, fără să știe cât de vulnerabil este și cât de departe ar merge mama lui ca să-l protejeze.
Într-o zi m-am așezat lângă el și i-am luat mânuța în palma mea.
Și atunci m-am gândit la bunica.
Pentru prima dată nu mi-am imaginat povestea din perspectiva copilului salvat.
Am văzut-o prin ochii ei.
Mi-am imaginat că băiețelul meu ar fi fost într-o cameră plină de fum și că între mine și el s-ar fi aflat ceva în flăcări.
Atunci am înțeles.
N-aș fi stat să mă gândesc la mâinile mele.
N-aș fi simțit frica.
N-aș fi negociat cu mine însămi.
Aș fi intrat după el.
Exact cum intrase ea după mine.
Și am început să plâng.
La șapte ani privisem mâna bunicii și văzusem niște cicatrici.
La 34 de ani, ținând mâna propriului meu copil, am înțeles ce reprezentau ele.
Bunica nu purtase pe mâna dreaptă semnul unei nenorociri.
Purta dovada unei iubiri care, într-o singură clipă, fusese mai puternică decât durerea.
Iar mâna pe care am numit-o cândva „urâtă” a rămas, până astăzi, cea mai frumoasă mână pe care am ținut-o vreodată.