Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Geta a rămas în fața porții cu privirea coborâtă.
Nu mai semăna cu femeia care, cu 21 de ani în urmă, râdea rezemată de gard în timp ce eu plecam spre Italia cu un geamantan vechi și 40 de lei.
Îmbătrânise. Avea mâinile aspre, degetele noduroase și umerii ușor aduși înainte.
— Mariana, maică… n-ai avea și pentru mine ceva de lucru? La legat, la cules… orice. Încă mai pot munci.
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
În minte am auzit din nou vocea ei:
„Ce viitor ai tu, fată fără școală?”
Aș fi putut să-i răspund cu aceleași cuvinte.
Aș fi putut s-o întreb ce viitor mai are ea acum.
Dar m-am uitat la mâinile ei și mi-am amintit de mâinile mamei.
— Mâine dimineață, la șase, să fii aici.
Geta a ridicat capul brusc.
— Mă primești?
— Te primesc. Primești mănuși, echipament și îți arată fetele ce ai de făcut.
Părea că vrea să mai spună ceva.
Poate să-și ceară iertare.
Poate să-mi mulțumească.
Dar n-a făcut-o.
A dat doar din cap și a plecat.
Am rămas privind-o și am realizat că nu simțeam satisfacția pe care mi-o imaginasem cândva.
Nu aveam nevoie s-o umilesc.
Viața răspunsese deja în locul meu.
Pentru că în spatele porții la care venise Geta nu mai erau două solarii ridicate cu ultimii mei bani.
Afacerea crescuse.
Primul an după întoarcerea din Italia fusese cumplit. Dormisem într-o baracă lângă culturi ca să pot verifica temperatura în nopțile reci. O grindină putea să-mi distrugă munca. O factură neașteptată mă putea lăsa fără bani.
Dar știam un lucru foarte bine.
Știam roșiile.
Știam cum se pregătește pământul, cum se leagă plantele, când trebuie aerisit un solar și cât de repede trebuie cules fructul.
În Italia nu primisem diplome.
Primisem șapte ani de experiență.
Iar experiența aceea începuse să valoreze.
Primele mele roșii s-au vândut în piața din oraș. Apoi au apărut comenzile mai mari. Am ridicat încă un solar, apoi încă două.
Am luat mai mult pământ.
La un moment dat, un lanț de magazine a început să cumpere de la mine.
Fata despre care se spusese că „nu ține nici măcar o săptămână” ajunsese să ofere altora un loc de muncă.
Aveam 30 de angajați.
Și Geta n-a fost singura.
Cu timpul, încă trei dintre femeile care râseseră la porți în dimineața plecării mele au venit să întrebe dacă am nevoie de oameni.
Le-am angajat și pe ele.
Nu le-am amintit niciodată ce-mi spuseseră.
Le-am plătit salariile la timp și le-am tratat exact așa cum mi-aș fi dorit să fiu tratată eu la 18 ani.
Aceea a fost singura „răzbunare” care mi-a plăcut vreodată.
Să nu devin ca oamenii care mă făcuseră să mă simt mică.
Dar cea mai importantă întâmplare n-a fost cu Geta.
S-a petrecut într-o dimineață, când am auzit din nou poarta.
Am ieșit dintr-un solar, ștergându-mi mâinile de șorț.
În fața mea stătea o fată.
Avea vreo 17 ani. Era slăbuță, îmbrăcată modest și își răsucea nervos marginea bluzei între degete.
— Bună ziua… am auzit că angajați.
— Cum te cheamă?
— Nicoleta.
A ezitat.
— Dar trebuie să vă spun ceva. Eu… am numai opt clase. N-am putut să continui.
Felul în care a spus „numai opt clase” m-a lovit direct în piept.
Rușinată.
Cu ochii în pământ.
De parcă numărul claselor terminate hotăra cât valorează ca om.
Pentru o clipă, Nicoleta a dispărut din fața mea.
M-am văzut pe mine.
Optsprezece ani.
Pantofii crăpați.
Geamantanul vechi.
Batista albă strânsă în pumn.
Și femeile de la gard râzând.
„Ce viitor ai tu?”
M-am apropiat de fată.
— Nicoleta, mâine dimineață, la șase, să fii aici.
A ridicat ochii.
— Mă… angajați?
— Da.
— Dar eu nu știu să…
— Restul înveți. Nimeni nu s-a născut știind să crească roșii.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mulțumesc.
A repetat cuvântul de trei ori.
Apoi a plecat aproape alergând și, după câțiva metri, s-a întors să se uite la mine, de parcă voia să se convingă că nu mă răzgândisem.
În seara aceea m-am dus la mama.
Era bătrână acum.
Locuia tot în sat, numai că vechea casă avea acoperiș nou, ferestre bune și căldură.
Am găsit-o în bucătărie.
Și am început să-i povestesc despre Nicoleta.
Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă.
Apoi s-a ridicat încet și s-a dus la un sertar.
— Stai puțin.
A început să caute printre lucruri.
Când s-a întors, ținea ceva alb în mână.
Am recunoscut-o imediat.
Batista.
Aceeași batistă în care, cu 21 de ani în urmă, mama pusese cei 40 de lei.
— Mamă…
Nu știam că o păstrase.
Mi-a pus-o în palmă exact cum făcuse în dimineața în care plecasem.
— Ține-o tu de-acum, Mariana.
Am privit-o fără să pot vorbi.
Mama a zâmbit.
— Eu mi-am făcut treaba cu ea.
Am strâns batista în pumn.
La fel ca la 18 ani.
Numai că atunci plecam speriată într-o țară străină, convinsă că trebuie să demonstrez tuturor că valorez ceva.
Acum nu mai trebuia să demonstrez nimic.
Nici Getei.
Nici femeilor din sat.
Nici patronului italian care spusese că nu rezist o săptămână.
Înțelesesem ceva mult mai important.
Poate că adevărata reușită nu erau solariile, pământul sau cei 30 de oameni cărora le plăteam salariul.
Poate că adevărata reușită fusese Nicoleta.
Pentru că atunci când o fată speriată, cu numai opt clase, venise la poarta mea așteptând să audă că nu este suficient de bună, eu avusesem puterea să-i spun exact ceea ce nimeni nu-mi spusese mie la 18 ani:
— Vino. Restul înveți.
M-am uitat la batista mamei și am înțeles că cercul se închisese.
Cu 21 de ani în urmă plecasem din sat cu 40 de lei și cu râsetele oamenilor în urma mea.
Astăzi, unele dintre femeile care râseseră lucrează în solariile mele.
Dar nu asta mă face cea mai mândră.
Ci faptul că, atunci când o altă fată a venit la poarta mea cu aceeași rușine în privire, eu n-am râs. I-am deschis poarta.