Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, puțin după zece, m-a sunat Carmen.
Nici n-am apucat să spun “alo”.
— Viorica, cine este femeia asta?
Am închis ochii o clipă.
Ajunseseră.
— Ce femeie?
— Femeia din apartament! Am bătut la ușă și mi-a deschis una care spune că locuiește aici!
În fundal se auzea Teodora.
Apoi o altă voce de femeie:
— V-am spus să ieșiți!
Carmen aproape țipa.
— Vino aici imediat!
Am ajuns după aproximativ douăzeci de minute.
Carmen și Teodora erau pe hol, înconjurate de valize.
În ușa apartamentului stătea o femeie tânără pe care o recunoșteam.
Paula.
O văzusem de două ori intrând în clădire împreună cu soțul meu.
— Dumneavoastră sunteți Viorica? m-a întrebat.
— Da.
— Atunci poate îmi explicați cine sunt doamnele acestea.
Carmen s-a întors spre mine.
— Tu explică-mi mie cine este ea!
— Paula, am spus.
Femeia m-a privit surprinsă.
— De unde îmi știți numele?
— De la Cătălin.
Nu era adevărat.
Dar înainte să poată continua cineva, liftul s-a deschis.
Cătălin a ieșit.
Când ne-a văzut pe toate patru, s-a oprit.
— Mamă?
Carmen s-a dus direct spre el.
— Ce este aici?
— Ce cauți tu aici?
— Viorica mi-a dat adresa. Mi-a spus că ai un apartament.
Privirea lui a venit imediat spre mine.
— Tu ai făcut asta?
— Eu doar i-am dat mamei tale adresa pe care mi-a cerut-o.
Paula a ieșit în hol.
— Cătălin, spune-le să plece.
Carmen s-a întors spre ea.
— Tu să pleci! Fiul meu a cumpărat apartamentul ăsta.
— Pentru mine, a răspuns Paula.
Tăcerea care a urmat a fost suficientă.
Carmen s-a uitat la Cătălin.
— Ce a spus?
— Mamă, hai să discutăm înăuntru.
— Ce a spus femeia asta?
Cătălin nu răspundea.
Paula a făcut-o în locul lui.
— Mi-a spus că apartamentul este pentru noi.
— Pentru voi cine?
Paula m-a privit.
Apoi iar pe Cătălin.
— Mi-ai spus că sunteți despărțiți.
Carmen a întors capul atât de repede spre mine încât aproape am râs.
— Despărțiți?
— Nu, am spus. Suntem încă foarte căsătoriți.
Paula a pălit.
— Mi-ai spus că divorțul este aproape terminat.
— Paula, nu acum.
— Atunci când?
Carmen însă nu mai era interesată de aventură.
Privea apartamentul.
— Din ce bani ai plătit locul ăsta?
Cătălin a încercat din nou:
— Mamă, intră și discutăm.
— Din ce bani?
— Am făcut niște investiții.
— Eu ți-am dat banii din case pentru investiții.
Cătălin a tăcut.
A fost suficient.
— Cât? am întrebat.
S-a uitat spre mine.
— Nu te privește.
— Ba cred că o privește pe mama ta.
Carmen s-a apropiat de el.
— Cât din banii mei ai băgat aici?
— Nu i-am pierdut.
— Nu asta te-am întrebat.
În cele din urmă a recunoscut.
Folosise o parte consistentă din banii primiți de la Carmen pentru avans și pentru cheltuielile apartamentului.
Restul trebuia, după spusele lui, să intre într-o afacere care urma “să producă”.
Doar că afacerea nu produsese încă nimic.
— Mi-ai luat banii din case ca să-i cumperi amantei apartament? a întrebat Carmen.
— Nu i-am cumpărat ei nimic! Apartamentul este o investiție.
Paula a râs scurt.
— Mie mi-ai spus că este al tău și că vom locui aici.
— Pentru că urma să fie!
— Și mie mi-ai spus că ești aproape divorțat.
Cătălin s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
Și chiar nu eram.
— Ai făcut totul intenționat, Viorica.
— Da. Adresa v-am dat-o intenționat. Restul l-ai făcut tu.
Carmen s-a așezat pe una dintre valize.
— Eu unde mă duc acum?
Nu i-am răspuns imediat.
— Nu știu.
A ridicat ochii spre mine.
— Cum adică nu știi?
— Azi dimineață voiați să vă instalați în dormitorul meu și să mă trimiteți pe canapea. Acum vreți ca eu să vă rezolv locuința?
— Dar suntem familie!
— Atunci cereți-i fiului dumneavoastră să repare ce a făcut cu banii familiei.
Cătălin a început să spună că lucrurile puteau fi rezolvate.
Că avea nevoie de timp.
Că urma să recupereze banii.
Că apartamentul putea fi vândut.
Că investiția lui avea să-și revină.
Fiecare propoziție începea cu “o să”.
Carmen nu mai voia promisiuni.
Voia banii.
Paula nu mai voia explicații.
Voia să știe câte dintre lucrurile pe care i le spusese fuseseră adevărate.
Iar eu nu mai voiam nimic de la el.
— Eu plec, am spus.
Cătălin a venit după mine până la lift.
— Viorica, stai.
— Pentru ce?
— Putem discuta acasă.
— Nu mai vin acasă în seara asta.
Atunci a înțeles.
— Vrei să divorțezi?
— Da.
— Din cauza ei?
A arătat spre apartament.
— Nu. Din cauza ta.
— Avem un copil.
— Și vei rămâne tatăl lui.
— Șapte ani îi arunci așa?
— Nu eu i-am aruncat.
În spatele nostru, Carmen îl striga din nou.
Paula își strângea lucrurile.
Cătălin s-a uitat spre ușa apartamentului, apoi spre mine.
Pentru prima dată, nu mai avea o explicație pregătită.
Divorțul nu s-a rezolvat într-o zi.
Nici banii lui Carmen.
Ea a trebuit să clarifice direct cu propriul fiu ce se întâmplase cu suma pe care i-o încredințase.
Nu i-am dat bani și nu i-am oferit locuința mea.
Paula a plecat din apartament după ce a aflat cât de multe lucruri îi ascunsese Cătălin.
Eu și Cătălin nu ne-am împăcat.
Am stabilit separat tot ce ținea de Tiberiu, iar el a rămas tatăl copilului nostru, indiferent de ce se întâmplase între noi.
Câteva luni mai târziu, Carmen m-a sunat.
Nu ca să-mi ceară dormitorul.
Nici să mă întrebe de ce nu i-am salvat fiul.
Mi-a spus doar:
— N-ar fi trebuit să-mi vând casele și să-i dau toți banii.
— Nu, am răspuns.
A tăcut puțin.
— Și n-ar fi trebuit să te sun atunci ca să-ți spun că mă mut peste tine.
— Nici asta.
Nu ne-am împăcat în mod miraculos.
Dar măcar, pentru prima dată de când o cunoșteam, Carmen nu-mi mai spunea ce trebuia să fac.
Iar eu nu mai eram soția lui Cătălin.
Asta era partea pe care o hotărâsem singură.