Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Carmen se poate recupera liniștită, iar Andrei poate continua să meargă în continuare la serviciu fără să-și dea programul peste cap, a terminat mama.
Câteva persoane au dat aprobator din cap.
Carmen mi-a împins broșura mai aproape.
— La pagina patru sunt nopțile. Nu sunt multe.
Am închis broșura.
— Nu.
Mama a rămas cu zâmbetul pe buze.
— Ce înseamnă “nu”?
— Înseamnă că nu mă mut aici și nu-mi dau demisia ca să cresc copiii lui Andrei.
Carmen s-a uitat la mine de parcă tocmai îi spusesem că plec în mijlocul unei operații.
— Dar noi ne bazăm pe tine.
— Fără să mă întrebați.
Andrei a intervenit:
— Sunt nepoții tăi.
— Știu.
— Atunci care este problema?
— Că voi ați făcut cinci copii și ați hotărât că eu trebuie să-mi schimb viața ca să vă fie vouă mai ușor.
S-a înroșit.
— Nu ți-a cerut nimeni să-i crești.
Am deschis din nou broșura.
— Marți: școală. Joi: grădiniță și cumpărături. Două weekenduri pe lună. Nopți după naștere. Programări la medic. Asta ce este?
Mama a ridicat vocea:
— Este familie!
— Nu. Este programul meu făcut de alți oameni.
— Pentru un singur an, Georgiana!
— Cine a hotărât anul?
Nimeni nu mi-a răspuns.
— Și cine i-a spus proprietarului meu că predau apartamentul?
Tata și-a coborât privirea.
Mama a răspuns:
— Noi. Pentru că oricum urma să vii acasă.
— Iar școala lui Răzvan? Cine m-a trecut persoană de contact fără să-mi spună?
Carmen a intervenit:
— Eu. Pentru urgențe.
— Și calendarul din ghiozdan?
De data asta n-a mai răspuns.
Mama și-a pierdut răbdarea.
— Georgiana, oricum nu ai soț și nici copii. Ce ai de gând să faci singură? Să muncești toată viața în ture? Aici măcar e nevoie de tine.
Am privit-o câteva secunde.
Apoi mi-am scos telefonul.
— În regulă. Atunci cred că trebuie să vă spun și eu ceva.
Am deschis documentul pe care îl primisem cu câteva zile înainte.
— Am acceptat un post permanent la secția de terapie intensivă neonatală a unui spital din Oradea.
Mama a clipit.
— Ce?
— Încep peste trei săptămâni.
Andrei s-a ridicat puțin de pe scaun.
— Și copiii?
— Rămân cu părinții lor.
Carmen a început să plângă.
— Cum poți să faci asta acum? Știi că nasc în iunie.
— Știu.
— Și cine mă ajută?
— Andrei. Părinții. O bonă. O femeie care vine câteva ore. Vă organizați cum puteți.
Andrei a lovit cu degetele în masă.
— Știi cât costă o bonă pentru cinci copii?
— Nu. Dar știu cât costă un an din viața mea.
Mama s-a apropiat.
— Refuză postul.
— Nu.
— Spune-le că poți începe anul viitor.
— Nu.
— Atunci măcar până la sfârșitul verii.
— Nu.
A schimbat tonul.
— Bine. Am greșit că nu te-am întrebat.
Pentru o clipă, am crezut că înțelesese.
— Trebuia să discutăm cu tine. Recunosc. Așa că discutăm acum. Mai stai un an. După aceea pleci unde vrei.
— Tocmai mi-ai cerut același lucru, doar mai frumos.
— Carmen va avea un nou-născut și încă patru copii!
— Știu. Dar sunt copiii ei și ai lui Andrei.
Fratele meu s-a ridicat.
— Foarte frumos. După tot ce a făcut familia pentru tine.
M-am uitat la el.
— Când bunica s-a îmbolnăvit, cine a avut grijă de ea patru ani?
A tăcut.
— Cine pleacă de la serviciu când copiii voștri au febră? Cine îi duce la medic când nu puteți? Cine vine în weekend când aveți nevoie?
— Nu ți-am pus pistolul la cap, a spus el.
— Nu. Doar v-ați obișnuit atât de mult să spun “da”, încât ați început să nu mă mai întrebați.
Mama s-a uitat la mine cu o expresie pe care o cunoșteam.
— Așa funcționează o familie. Toți sacrificăm ceva.
— Știu că tu ai sacrificat.
A tăcut.
Cu câteva zile înainte îmi povestise că, atunci când era tânără, renunțase la școala de asistente și apoi îngrijise ani întregi oameni din familie.
— Tocmai de aceea nu înțeleg de ce vrei aceeași viață pentru mine.
— Pentru că uneori asta trebuie să facă o femeie pentru familie.
— Tu ai fost obligată să renunți. Eu am posibilitatea să aleg.
— Și alegi serviciul în locul familiei.
— Aleg să nu-mi abandonez viața ca să rezolv alegerile altor adulți.
Mama și-a încleștat maxilarul.
— Dacă pleci acum, să nu te aștepți să te întorci când îți va fi greu.
Tata a încercat să intervină:
— Adriana…
— Nu. Dacă familia nu înseamnă nimic pentru ea, atunci să-și vadă de viața ei.
M-am ridicat.
M-a durut.
Dar nu mi-am schimbat răspunsul.
— Plec peste trei săptămâni.
Am împins broșura spre Andrei și Carmen.
— Va trebui să faceți alt program.
Am plecat la Oradea la data stabilită.
Mama nu m-a sunat.
Nici în prima săptămână.
Nici în prima lună.
În iunie s-a născut al cincilea copil al lui Andrei și Carmen.
Și atunci s-a întâmplat lucrul pe care familia mea îl considera aproape imposibil.
S-au descurcat.
Nu ușor.
Andrei și-a schimbat programul ca să lucreze două după-amiezi de acasă.
Carmen a găsit o femeie care venea trei zile pe săptămână.
Tata îl lua pe Răzvan miercurea.
Uneori îi ajuta și mama.
Au fost obosiți.
Au cheltuit bani.
Au trebuit să renunțe la lucruri.
Dar copiii au fost îngrijiți.
Eu nu eram singura soluție.
Cu Andrei și Carmen am început să vorbesc din nou după câteva luni. Nu ne-am prefăcut că nu se întâmplase nimic. Când aveau nevoie de ajutor, mă întrebau. Uneori puteam. Alteori spuneam nu.
Și lumea continua să se învârtă.
Cu mama a durat mai mult.
Aproape un an mai târziu m-a sunat.
— Mănânci cum trebuie?
Era o întrebare banală.
Dar era prima conversație după mult timp în care nu-mi cerea nimic.
— Da, mamă.
— Am auzit că îți merge bine la spital.
— Îmi merge.
A tăcut.
— Raluca spune că vii luna viitoare.
— Da. Pentru un weekend.
— Bine.
Nu și-a cerut iertare.
Nici eu nu i-am spus că totul fusese uitat.
Dar m-am întors la Horezu în vizită, nu ca să mă mut.
Am dormit două nopți în camera de jos pe care mama o pregătise cândva pentru mine.
Duminică dimineață, Carmen m-a întrebat dacă pot rămâne până luni ca să stea cineva cu copiii.
Am privit-o.
Apoi a adăugat imediat:
— Numai dacă poți. Dacă nu, ne descurcăm.
— Nu pot. Luni sunt de serviciu.
— Bine.
Atât.
Fără reproș.
Fără calendar.
Fără program făcut în locul meu.
Duminică după-amiază mi-am luat geanta și am plecat înapoi la Oradea.
Am rămas sora lui Andrei, fiica părinților mei și mătușa celor cinci copii.
Doar că nu mai eram angajata gratuită a familiei.
Iar postul pentru care aproape că trebuise să-mi apăr dreptul de a pleca a rămas al meu.