Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — …dacă proprietarul are probleme cu actele, poate că oricum ar trebui să plecăm, a terminat Sergiu.
— Și tu ești de acord cu ce face?
— Nu sunt de acord să ne creeze probleme. Dar poate că are dreptate în privința mutării.
— Sergiu, mama ta încearcă să ne împingă din casa asta ca să obțină răspunsul pe care îl vrea.
— Este și mama mea.
— Știu. Dar eu sunt soția ta.
A tăcut.
Atunci am hotărât că discuția nu mai putea fi amânată.
— Bine. Vrei să vorbim despre unde vom locui? Hai să vorbim.
M-am dus în dormitor și am scos din geantă un set de chei.
L-am pus pe masă.
Sergiu s-a uitat la el.
— Ce sunt astea?
— Cheile unui apartament.
— Al cui?
— Al meu.
La început a crezut că glumesc.
Îl cumpărasem cu trei luni înainte.
Strânsesem bani încă dinainte să ne căsătorim, iar în ultimii ani continuasem să economisesc. Când găsisem un apartament mic cu două camere pe care mi-l puteam permite, îl cumpărasem din economiile mele și dintr-un credit pe numele meu.
Nu-i spusesem.
Sergiu a rămas cu ochii la chei.
— Ai cumpărat un apartament fără mine?
— Da.
— Ești soția mea.
— Știu.
— Și ți s-a părut normal să ascunzi așa ceva?
— Nu. Mi s-a părut necesar.
S-a ridicat.
— Nu-mi vine să cred.
— Nici mie nu mi-a venit să cred când ai intrat pe ușă și mi-ai spus că ai stabilit cu mama unde vom locui.
— Nu compara.
— De ce? Tu iei o decizie pentru amândoi fără mine. Eu iau una pentru mine fără tine. Singura diferență este că eu nu ți-am făcut bagajele.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Perfect. Atunci problema e rezolvată. Renunțăm la chirie și ne mutăm în apartamentul tău.
— Nu.
S-a oprit.
— Cum adică nu?
— Exact asta încerc să-ți explic. Ai aflat acum treizeci de secunde că am un apartament și deja ai decis că ne mutăm acolo.
— Suntem căsătoriți!
— Și asta înseamnă că discutăm. Nu că tu hotărăști.
Sergiu s-a enervat.
Mi-a spus că îl țin în afara propriei căsnicii.
I-am spus că de cinci ani mă simțeam exact la fel.
În seara aceea și-a pus câteva lucruri într-o geantă și a plecat la Liliana.
Eu nu l-am oprit.
Două săptămâni am locuit separat.
El, la mama lui.
Eu, încă în apartamentul închiriat.
Apoi m-am mutat în locuința mea.
Nu era mare și nici spectaculoasă. Două camere, o bucătărie mică și multă lumină.
Dar când am închis prima dată ușa în urma mea, nimeni nu hotărâse în locul meu că trebuie să fiu acolo.
Sergiu a venit după câteva zile.
A vrut să vadă apartamentul.
L-am lăsat.
S-a uitat prin camere, apoi s-a așezat în living.
— Mama spune că ai pregătit totul ca să pleci de lângă mine.
— Mama ta spune multe despre căsnicia noastră.
— Știu.
Pentru prima dată, n-a continuat cu “dar”.
— Am stat două săptămâni la ea, a spus. Mi-a spus ce să cumpăr, când să vin acasă, unde să-mi las lucrurile, cât ar trebui să economisesc și ce ar trebui să fac cu banii.
— Și?
— M-am enervat.
— Eu trăiesc cu senzația asta de ani de zile.
A dat din cap.
Nu i-am cerut să se întoarcă.
El m-a întrebat dacă mai exista o șansă.
I-am spus că da, dar nu în aceleași condiții.
Nicio decizie despre casă, bani sau viața noastră nu mai urma să fie discutată mai întâi cu Liliana și apoi comunicată mie.
Iar eu nu mai urma să ascund decizii importante de teamă că vor fi preluate de el și de mama lui.
Sergiu a acceptat.
Nu s-a mutat în apartamentul meu a doua zi.
Am mai stat separat aproape o lună.
Am vorbit mult mai mult în luna aceea decât vorbiserăm în ultimul an.
În cele din urmă am decis împreună să încercăm din nou.
Sergiu s-a mutat cu mine.
Liliana n-a fost încântată.
Prima dată când a venit în vizită a întrebat de ce nu alesesem un apartament mai aproape de ea.
Sergiu i-a răspuns înaintea mea:
— Pentru că Monica l-a cumpărat pentru ea. Iar acum noi am decis să locuim aici.
“NOI.”
A fost un cuvânt mic.
Dar era prima dată când îl auzeam folosit cum trebuia.
Eu și Sergiu am rămas căsătoriți.
Liliana a rămas mama lui și nu s-a transformat peste noapte într-o femeie care nu mai avea păreri despre viața noastră.
Diferența a fost că Sergiu a încetat să-i mai transforme părerile în deciziile noastre.
Iar cheile apartamentului au rămas ale mele.
Nu ca armă împotriva soțului meu și nici ca secret.
Ci ca dovadă că, într-o căsnicie, “noi” nu poate exista dacă unul dintre cei doi este întrebat abia după ce celălalt a hotărât deja.