Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Începe cu aniversarea. Mâine dimineață vreau să mergi la restaurant și să alegi împreună cu mine aranjamentele pentru mesele invitaților, a continuat Daniela.
— Nu pot mâine dimineață. Lucrez.
— Atunci îți iei liber.
Am privit spre Alexandru.
— Spune-i.
— Ce să-i spun?
— Că nu-mi iau concediu ca să organizez singură aniversarea părinților tăi.
Daniela a închis agenda.
— Știi care este problema generației voastre? Totul trebuie negociat. Cine spală, cine gătește, cine ia copilul, cine merge la cumpărături. Eu am fost căsătorită cincizeci de ani fără să-i cer lui Mircea să spele o farfurie.
Alexandru a zâmbit.
— Vezi? Și încă sunt împreună.
— Asta este căsnicia pe care o vrei?
— Vreau să nu mai transformi fiecare responsabilitate într-un proces.
Din seara aceea n-am mai avut dubii că problema nu era o cămașă.
În următoarele săptămâni, organizarea aniversării a continuat, dar am încetat să preiau automat tot.
Dacă Daniela voia o schimbare la restaurant, îl trimiteam și pe Alexandru.
Dacă trebuia ridicat ceva în timpul programului meu, îi spuneam să rezolve el.
Nu-i convenea.
— Te-ai schimbat.
— Nu. Doar nu mai fac și partea ta.
Cu două săptămâni înainte de aniversare, conflictul a izbucnit din nou.
Cătălin făcuse febră și rămăsesem acasă cu el.
Daniela m-a sunat pentru că voia să merg urgent după niște decorațiuni.
I-am spus că nu plec.
Seara, Alexandru a intrat nervos.
— Mama a trebuit să meargă singură.
— Cătălin avea febră.
— Puteai să-l lași două ore la vecina.
— Ca să iau decorațiuni pentru petrecerea părinților tăi?
— Exact.
M-am uitat la el.
— Dacă mama ta ar fi fost bolnavă, tatăl tău ar fi lăsat-o singură ca să ridice niște decorațiuni?
— Nu compara.
— De ce?
Alexandru și-a aruncat cheile pe masă.
— Pentru că tata este bărbatul familiei. Mama s-a ocupat întotdeauna de lucrurile astea.
— Și eu ce sunt?
— Soția mea.
— Asta nu răspunde la întrebare.
A oftat.
— Maria, da. Cred că într-o familie femeia se ocupă mai mult de casă și de copil. Nu înțeleg de ce trebuie să ne prefacem că bărbații și femeile fac exact aceleași lucruri.
— Și serviciul meu?
— Serviciul tău nu schimbă faptul că ești soție și mamă.
— Dar serviciul tău te scutește să fii soț și tată?
N-a răspuns.
Cu câteva zile înainte de petrecere i-am spus că, după aniversare, trebuie să discutăm serios despre căsnicia noastră.
A râs.
— După ce termini cu petrecerea poți să faci și ședință de familie, dacă asta te face fericită.
În seara aniversării, restaurantul era plin.
Daniela și Mircea stăteau la masa principală.
Veniseră rude, prieteni, foști colegi și oameni pe care nu-i mai văzuseră de ani.
Aproape două sute de invitați.
Eu făcusem suficient cât evenimentul să funcționeze.
Dar nu mai alergam între mese.
Eram invitată.
La un moment dat, Daniela a luat microfonul.
A vorbit despre cei cincizeci de ani petrecuți lângă Mircea.
Despre sacrificii.
Despre familie.
Apoi l-a chemat pe Alexandru lângă ea.
— Dacă sunt mândră de ceva, este că fiul meu a crescut într-o casă în care a văzut ce înseamnă o căsnicie adevărată. Știe rolul unui bărbat și rolul unei femei.
Câțiva invitați au aplaudat.
Daniela m-a privit.
— Iar Maria mai are de învățat, dar avem răbdare cu ea.
Alexandru a râs.
Atunci m-am ridicat.
Am luat cupa de șampanie și am mers spre ei.
— Aș vrea și eu să spun ceva.
Alexandru s-a uitat surprins la mine.
Am ridicat paharul.
— Pentru dumneavoastră, dragii mei. Pentru cincizeci de ani de căsnicie în care Daniela și-a învățat fiul cea mai importantă lecție: că soția este doar o servitoare. Așa-i, Alexandru?
Sala a amuțit.
Chipul Danielei s-a înroșit.
— Cum îți permiți?
— Repet doar ce am auzit în ultimele trei luni.
Alexandru m-a prins ușor de cot.
— Maria, termină.
Mi-am retras brațul.
— Nu. Tu ai vrut să discutăm despre rolurile noastre. Hai să discutăm.
— Nu aici!
— Acasă nu m-ai ascultat.
Daniela a cerut să fiu scoasă din sală.
Alexandru m-a urmat pe hol.
— Ai umilit-o pe mama în fața tuturor!
— Mama ta tocmai m-a umilit în fața tuturor și tu ai râs.
— Este aniversarea lor!
— Știu.
— Te întorci în sală și îți ceri scuze.
— Nu.
A rămas câteva secunde nemișcat.
— Dacă ieși acum pe ușa aia, să nu te aștepți să fie totul normal acasă.
— Nici nu mai vreau să fie normal.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu mai accept căsnicia pe care mi-ai descris-o.
— Avem un copil.
— Tocmai de aceea nu vreau să crească văzând că mama lui muncește la serviciu, crește copilul, ține casa și trebuie să-i mulțumească tatălui pentru privilegiul de a-i călca și cămășile.
Alexandru n-a cedat.
Mi-a spus că exagerez, că mama lui avusese dreptate și că nu avea de gând să trăiască într-o casă în care trebuia să negocieze fiecare lucru.
În seara aceea am plecat singură de la restaurant.
În săptămânile următoare am încercat să vedem dacă mai exista ceva de reparat.
Exista o singură condiție din partea lui Alexandru: eu trebuia să accept că într-o familie “femeia duce mai mult casa”.
Condiția mea era la fel de simplă: nu mai voiam o căsnicie în care unul dintre noi avea dreptul la timpul celuilalt doar pentru că era bărbat.
Niciunul n-a cedat.
Ne-am despărțit.
Cătălin a rămas copilul amândurora, iar responsabilitățile față de el au trebuit, în sfârșit, împărțite concret.
Eu și Alexandru nu ne-am împăcat.
Iar Daniela nu m-a iertat niciodată pentru toastul de la aniversarea ei.
Dar nu toastul ne-a distrus căsnicia.
El doar a făcut public ceea ce Alexandru îmi spusese deja acasă: că nu mă vedea ca pe partenera lui.
Iar eu nu mai eram dispusă să trăiesc ca servitoarea lui.