Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Laura a ieșit din dormitor câteva secunde mai târziu.
Purta rochia verde.
Zâmbea.
— Ei?
Apoi a văzut ce aveam în mână.
S-a oprit.
N-am întrebat-o dacă îi place rochia.
Am ridicat fotografia.
— De ce ai asta?
Nu mi-a răspuns.
— Laura, aici sunt eu.
S-a așezat încet pe marginea fotoliului.
— Știu.
— Știi?
Am pus fotografia pe masă.
— Îi cunoșteai pe părinții mei?
— Da.
Răspunsul a venit atât de simplu, încât m-a enervat mai mult decât o explicație.
— De când?
— De dinainte să te cunosc.
— Mă cunoșteai și pe mine.
— Erai copil.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
Apoi mi-a spus.
Cu aproape douăzeci de ani înainte, Laura și mama fuseseră foarte apropiate. Se vizitau, ieșeau împreună, iar Laura venise de multe ori în casa noastră.
De aceea exista fotografia.
La un moment dat, relația lor se rupsese.
Laura se îndrăgostise de tata.
Îi spusese ce simțea și sperase că și el va dori o relație cu ea.
Tata refuzase.
Mama aflase.
După scandalul care urmase, Laura dispăruse complet din viața familiei noastre.
Eu aveam opt ani și nu păstrasem aproape nicio amintire despre ea.
— Și după aproape douăzeci de ani ne-am întâlnit întâmplător?
Laura și-a coborât privirea.
Atunci am știut răspunsul înainte să-l spună.
— Nu.
M-am ridicat.
— Cum m-ai găsit?
— Pe internet.
— Și prima noastră întâlnire?
— Am făcut în așa fel încât să fim în același loc.
M-am uitat la ea.
Cu câteva minute înainte eram fericit că îi cumpărasem o rochie pe care și-o dorise.
Acum aflam că până și începutul nostru fusese aranjat.
— De ce?
Laura a tăcut mult.
— Pentru că eram încă furioasă.
— Pe tata?
— Pe amândoi.
— Și eu ce legătură aveam?
— Niciuna.
— Atunci de ce eu?
A început să plângă, dar nu m-am apropiat.
— La început voiam doar să mă apropii de tine. Să afle cine sunt. Să vadă că am reapărut în viața lor într-un mod pe care nu-l pot controla.
— Prin mine.
— Da.
M-am întors spre fereastră.
— Șase luni, Laura.
— Știu.
— Șase luni în care m-ai lăsat să cred că nu-mi cunoști familia.
— Pentru că după aceea s-a schimbat totul.
— Ce s-a schimbat?
— M-am îndrăgostit de tine.
Am râs scurt.
Nu pentru că era amuzant.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
— Voiam.
— Când?
N-a răspuns.
Atunci mi-am amintit ceva.
— Părinții mei știu de noi?
Laura a ridicat privirea.
A ezitat.
— Acum știu.
— Ce înseamnă “acum”?
— I-am trimis mamei tale aseară o fotografie cu noi.
Am rămas uitându-mă la ea.
— De ce?
— Nu știu.
— Ba știi.
— Alexandru…
— Dacă răzbunarea se terminase și tu chiar te îndrăgostiseși de mine, de ce i-ai trimis fotografia?
N-a avut un răspuns.
Telefonul meu a început să sune.
“Mama”.
Am răspuns.
— Mamă?
Primele ei cuvinte au fost:
— Ești cu Laura?
M-am uitat la femeia din fața mea.
— Da.
Mama a tăcut câteva secunde.
Apoi m-a întrebat dacă știam cine este.
I-am spus că tocmai aflasem.
Nu mi-a cerut să plec de acolo și nici nu mi-a spus ce să fac.
Mi-a povestit doar că Laura fusese cândva prietena ei apropiată și că ruptura dintre ele avusese legătură cu tata.
Detaliile difereau pe alocuri de ce îmi spusese Laura.
Dar un lucru era identic în ambele variante:
Laura mă cunoscuse când eram copil.
Știa exact cine sunt atunci când m-a abordat la 25 de ani.
Am închis.
Laura stătea tot acolo.
— Nu vreau să te pierd, a spus.
— Poate că ceea ce simți acum este adevărat.
A început să spună ceva.
Am oprit-o.
— Dar eu nu pot să mă întorc la prima noastră întâlnire și s-o fac adevărată.
— Putem începe din nou.
— Nu putem. Eu aș ști de fiecare dată de ce ai venit prima dată spre mine.
— Am făcut o greșeală.
— Nu a fost o greșeală de cinci minute. Ai ținut-o șase luni.
Laura plângea.
Am luat fotografia de pe masă și i-am întins-o.
— Nu mă despart de tine pentru că ai 45 de ani. Și nici pentru ce s-a întâmplat între tine și tata acum aproape douăzeci de ani.
Am pus fotografia în mâna ei.
— Mă despart de tine pentru că ai știut cine sunt înainte să știu eu cine ești tu.
Am plecat.
Laura m-a căutat în săptămânile următoare. Mi-a scris că sentimentele ei deveniseră reale și că era dispusă să-mi spună tot ce voiam să știu.
Am crezut-o în privința unui singur lucru: probabil chiar ajunsese să mă iubească.
Dar asta nu schimba felul în care intrase în viața mea.
Nu ne-am împăcat.
Relația noastră s-a terminat în ziua în care am găsit fotografia.
Nu pentru că fotografia dovedea că Laura mă cunoscuse când eram copil.
Ci pentru că eu o cunoscusem la 25 de ani crezând că amândoi începeam aceeași poveste în aceeași zi.