Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Două zile mai târziu am intrat în casa pe care Mihai și Corina o visaseră ani întregi.
Nu era un palat.
Era o vilă frumoasă, într-o zonă liniștită din Brașov, cu o curte suficient de mare, camere luminoase și o terasă din care se vedeau munții.
Îmi aminteam perfect prima dată când Corina îi arătase fotografiile lui Mihai.
— Dacă am avea casa asta, n-aș mai cere nimic.
Prețul fusese imposibil pentru ei.
Pentru mine nu mai era.
Am negociat, am verificat tot ce trebuia verificat și am cumpărat-o.
Nu i-am spus lui Mihai.
A aflat singur că proprietatea fusese vândută.
M-a sunat în aceeași seară.
— Mamă, nu-ți vine să crezi. Știi casa aia pe care o voiam noi?
— Da.
— S-a vândut. Cineva a venit și a cumpărat-o.
— Știu.
A tăcut.
— De unde știi?
— Pentru că eu am cumpărat-o.
Au urmat câteva secunde în care n-am auzit nimic.
— Tu?
— Da.
— Cu ce bani?
Atunci i-am spus.
Nu suma exactă din prima propoziție.
Doar atât:
— Am câștigat la loto.
Mihai a crezut că glumesc.
Când a înțeles că vorbeam serios și a aflat că era vorba despre 4,8 milioane de lei, tonul lui s-a schimbat.
— Mamă… Doamne, mamă! De ce nu ne-ai spus?
— Pentru că nu eram pregătită.
— Dar suntem familia ta!
Era prima dată când auzeam cuvântul acela după discuția despre plecarea mea.
În mai puțin de o oră m-a sunat și Corina.
Era încântată.
— Elena, felicitări! Nu-mi vine să cred. Mihai mi-a spus și despre casă.
— Da.
— Este superbă.
— Știu.
A urmat o pauză.
— Copiii o să înnebunească atunci când o văd.
N-am răspuns.
— Camera aceea mare de sus ar fi perfectă pentru Matei, a continuat ea. Iar camera dinspre curte pentru Daria…
Atunci am înțeles.
Ei presupuneau că o cumpărasem pentru ei.
Nu i-am corectat la telefon.
I-am invitat să o vadă în weekend.
Au venit cu copiii, dar discuția importantă am purtat-o doar noi trei.
Mihai a intrat primul și a început să se uite prin camere.
Corina era și mai entuziasmată.
— Aici putem pune masa mare.
Apoi a deschis ușa spre terasă.
— Mihai, vino să vezi!
Fiul meu zâmbea.
— Mamă, e incredibil.
— Mă bucur că vă place.
— Ne place? Corina a râs. Este casa la care visam.
— Știu.
Mihai s-a apropiat de mine.
— Nu știu ce să spun.
— Atunci nu spune nimic.
— După discuția de acasă… chiar nu mă așteptam să faci asta pentru noi.
L-am privit.
— N-am făcut-o pentru voi.
Zâmbetul i-a dispărut.
Corina s-a întors de la fereastră.
— Cum adică?
— Eu voi locui aici.
Au crezut că glumesc.
— Singură? a întrebat Mihai.
— Da.
— În casa asta?
— Este casa mea.
Corina a fost prima care și-a revenit.
— Dar de ce ai cumpăra o casă atât de mare doar pentru tine?
Am privit-o câteva secunde.
— Pentru că îmi place.
— Elena, sunt patru dormitoare.
— Știu. Le-am văzut.
— Și ce faci cu ele?
— Ce vreau.
Mihai s-a încruntat.
— Mamă, stai puțin. Tu ai cumpărat exact casa despre care știai că noi…
S-a oprit.
— Că voi ce?
— Că noi ne-o doream.
— Da.
— Și nu ți se pare puțin…
N-a terminat.
— Ce anume?
— Parcă vrei să ne pedepsești.
— Pentru ce?
— Pentru că ți-am spus că avem nevoie de spațiu.
Am dat din cap.
— Mihai, mi-ai cerut să plec. Am plecat. Acum am spațiul meu.
Corina a intervenit:
— Nimeni nu te-a dat afară.
— A doua zi camera mea urma deja să devină camera lui Matei.
— Pentru că avem doi copii!
— Și acum aveți din nou camera liberă.
Corina s-a uitat la Mihai.
El a început să se plimbe prin living.
— Bine. Dar vorbim despre 4,8 milioane de lei. Nu despre câteva mii.
Am înțeles imediat unde ajungea discuția.
— Știu cât am câștigat.
— Și noi avem credit. Avem copiii. Sunt nepoții tăi.
— Sunt.
— Nu spun să ne dai tot, mamă. Dar casa asta… oricum e prea mare pentru tine.
Aceleași cuvinte.
Cu o săptămână înainte, casa lor devenise prea mică pentru mine.
Acum casa mea devenise prea mare pentru mine.
— Nu vă dau casa.
Corina și-a pierdut răbdarea.
— Atunci de ce ne-ai chemat aici?
— Ca să vedeți unde locuiesc.
— Știai foarte bine ce o să credem.
— Nu v-am spus niciodată că este a voastră.
Mihai s-a întors spre mine.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Acolo a început conflictul adevărat.
Mi-a amintit că mă primise în casa lui după moartea tatălui său.
Că nu-mi ceruse chirie.
Că avusesem o cameră a mea.
L-am ascultat până la capăt.
Apoi l-am întrebat:
— În cei doi ani în care am stat la voi, de câte ori ai plătit pe cineva să ia copiii de la școală?
N-a răspuns.
— De câte ori ați plătit o bonă când ați ieșit seara?
Tăcere.
— Cine făcea cumpărăturile de trei-patru ori pe săptămână? Cine gătea? Cine făcea curățenie când voi erați la serviciu?
Corina a ridicat vocea:
— Asta face o bunică!
— Exact. Și am făcut-o pentru că vă iubesc. Nu pentru că vă eram datoare.
Mihai s-a așezat.
— Deci asta este? Acum ai bani și dintr-odată noi nu mai contăm?
— Nu. Acum am bani și pentru prima dată după mult timp nu mai depind de camera pe care sunteți dispuși să mi-o dați.
Corina a plecat prima din living.
Mihai a rămas.
— Măcar ajută-ne să închidem creditul.
— Nu astăzi.
— De ce?
— Pentru că ieri nu știai că am banii aceștia și voiai să plec. Astăzi îi știi și deja ai găsit trei lucruri pe care ar trebui să le cumpăr pentru voi. Vreau să văd cum arată relația noastră când banii mei nu fac parte din ea.
A plecat supărat.
În următoarele săptămâni, relația dintre noi s-a răcit.
Corina aproape că nu m-a sunat.
Mihai m-a căutat de câteva ori, dar primele conversații ajungeau inevitabil la bani.
O dată mi-a spus:
— Oricum, într-o zi tot nouă ne rămân.
— Poate.
Nu i-a plăcut răspunsul.
Nu l-am dezmoștenit.
Nu am rupt legătura cu nepoții.
Și nici nu am început să arunc cu bani doar ca să demonstrez ceva.
M-am mutat în casa mea.
Mi-am cumpărat lucrurile pe care le doream și am păstrat cea mai mare parte a câștigului administrată prudent.
După câteva luni, Mihai a venit singur.
Fără Corina.
Fără copii.
Și, pentru prima dată de când aflase de câștig, nu mi-a cerut nimic.
— Am fost un prost, a spus.
N-am răspuns.
— Nu pentru că ți-am cerut să pleci. Poate chiar aveam nevoie de mai mult spațiu. Dar felul în care am făcut-o… după tot ce făceai pentru noi… te-am tratat ca pe cineva care trebuia să fie recunoscător că îl tolerăm.
Asta era singura scuză pe care eram dispusă s-o ascult.
Nu i-am dat casa.
Nu i-am plătit creditul.
Mai târziu i-am ajutat pe nepoții mei cu anumite lucruri, dar pentru că eu am ales asta, nu pentru că cineva își calculase partea din cei 4,8 milioane.
Mihai și cu mine am rămas în relații.
Cu Corina lucrurile au rămas mai reci.
Iar eu am continuat să locuiesc în casa pe care ei o consideraseră prea mare pentru o femeie singură.
Camera mea din vechea lor casă a devenit, într-adevăr, camera lui Matei.
Eu nu m-am mai întors niciodată să locuiesc acolo.