Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena a rămas.
Nu s-a transformat peste noapte în asistentă medicală și nici n-am lăsat-o să facă lucruri pentru care nu era pregătită.
M-a ajutat cu lucrurile simple.
Mi-a adus apă, mi-a mutat o măsuță lângă canapea și s-a asigurat că am telefonul la îndemână.
La un moment dat i-am spus:
— Poți să dormi. Nu se întâmplă nimic.
— Dacă aveți nevoie să vă ridicați?
— Te strig.
— Bine.
Atât.
A doua dimineață a venit asistenta.
Elena s-a dus acasă.
Sorina a apărut aproape de prânz.
— Cum a fost?
— Bine.
— Vezi? Ți-am spus că rezolvăm.
În zilele următoare venea aproape zilnic.
Uneori stătea o oră, alteori trei.
Nu dispăruse.
Dar devenea tot mai iritată de orice schimbare pe care accidentarea mea o producea în planurile noastre.
După patru zile m-a întrebat:
— Ai vorbit cu restaurantul?
— Nu.
— Dan, trebuie să știm dacă păstrăm data.
— Ți-am spus că nunta se amână.
— Dar de ce?
M-am uitat la ea.
— Pentru că peste două luni s-ar putea să nu pot sta în picioare ore întregi.
— Atunci stai jos. Modificăm programul.
— Sorina…
— Ce? Crezi că trebuie să aruncăm un an de organizare?
A doua zi discuția a devenit mai urâtă.
Elena era în living și strângea câteva cești.
Sorina a întins un pahar gol spre ea.
— Ia-l și pe ăsta.
Elena avea ambele mâini ocupate.
— Revin imediat, doamnă.
— Lasă ce ai acolo și ia-l acum.
— Sorina, am spus.
S-a întors spre mine.
— Iar?
— Da. Iar.
— Este angajată aici.
— Asta nu înseamnă că poți vorbi cu ea oricum.
Sorina a pus paharul pe masă.
— De când ai ajuns în scaunul ăsta, ai devenit incredibil de sensibil.
Elena a ieșit fără să spună nimic.
Am așteptat până s-a închis ușa.
— Trebuie să-ți spun ceva.
Sorina s-a așezat.
— Ce?
Adevărul era că medicii îmi spuseseră deja că prognosticul era bun.
Urma recuperare, dar cel mai probabil nu luni întregi în scaunul cu rotile.
Nu-i spusesem asta.
Voiam să văd ce se întâmplă dacă, pentru o perioadă, viața mea nu mai arăta ca înainte.
Când am terminat, Sorina a rămas câteva secunde fără să vorbească.
Apoi s-a ridicat.
— M-ai testat?
— Da.
— Ai stat aici și m-ai urmărit?
— Da.
— Ești bolnav.
— Probabil n-a fost cea mai bună metodă.
— Nu “probabil”. M-ai mințit.
Avea dreptate.
— Da.
— Și acum ce vrei? Să-mi spui că am picat examenul?
— Nu.
— Atunci?
— Vreau să știu de ce, în clipa în care ai crezut că situația mea poate dura luni, principala ta grijă a devenit cum salvăm nunta și cine este plătit să se ocupe de mine.
— Pentru că asta fac oamenii normali! Angajează profesioniști. Ce voiai? Să renunț la viața mea și să stau lângă scaunul tău douăzeci și patru de ore?
— Nu.
— Atunci ce îmi reproșezi?
Aici era partea pe care nici eu nu o formulasem bine până atunci.
— Nu faptul că ai vrut o asistentă. Asta a fost normal. Nici faptul că ai plecat într-o seară. Ci că tot ce a devenit incomod trebuia imediat dat altcuiva, în timp ce lucrurile care îți plăceau trebuiau să continue exact ca înainte.
Sorina a râs fără urmă de amuzament.
— Și menajera ta a trecut testul, nu?
— Elena n-a participat la niciun test.
— Sigur.
— Nici măcar nu știa ce fac.
— Dar acum ea este femeia bună și eu sunt monstrul.
— Nu.
M-am ridicat cât am putut sprijinindu-mă de cadrul de mers pe care îl foloseam deja în recuperare.
Sorina s-a uitat la mine.
Atunci a înțeles cât de mult îi ascunsesem.
— Poți deja să mergi.
— Câțiva pași.
— Și m-ai lăsat să cred…
— Da.
A luat geanta.
— Nu știu cine e mai rău dintre noi.
— Nici eu nu cred că am procedat corect.
S-a oprit.
Nu se așteptase la răspunsul acela.
— Dar nu mă mai pot căsători cu tine, am continuat.
— Pentru că n-am dormit lângă tine în fiecare noapte?
— Pentru că de trei ani văd cum vorbești cu oamenii de la care nu ai nimic de câștigat și de fiecare dată găsesc o scuză. Accidentarea doar m-a obligat să nu mai găsesc una.
— Atunci poate trebuia să vorbești cu mine ca un adult, nu să-mi întinzi o capcană.
— Da. Trebuia.
Pentru prima dată în toată povestea, nu aveam nimic de contrazis.
Sorina și-a scos inelul.
L-a pus pe masă.
— Atunci măcar acum suntem de acord.
A plecat.
Nunta a fost anulată.
Nu m-am îndrăgostit de Elena și nici Elena nu a devenit femeia care mi-a luat locul logodnicei.
După ce am început să merg normal, am chemat-o într-o dimineață și mi-am cerut scuze.
Nu pentru accidentare.
Pentru anii în care văzusem cum era tratată în propria mea casă și intervenisem doar din când în când.
I-am mărit salariul și am stabilit clar ce intra și ce nu intra în responsabilitățile ei.
Elena a continuat să lucreze pentru mine.
Sorina și cu mine nu ne-am împăcat.
Iar eu am rămas singur după despărțire, cu o concluzie mai puțin confortabilă decât cea pe care o căutasem când începuse totul:
aflasem ceva important despre femeia cu care urma să mă căsătoresc, dar și ea aflase ceva adevărat despre mine.
În loc să-i spun că nu mai am încredere în relația noastră, preferasem s-o pun la încercare.
Logodna s-a terminat din ambele motive.