Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Primul document era contractul prin care tata vânduse un teren moștenit de la bunicii mei.
Al doilea arăta ce se întâmplase cu o parte importantă din banii obținuți.
Nu îi dăduse lui Andrei.
Îi investise pentru mine în afacerea pe care eu și Andrei abia o începeam.
Andrei știa asta.
Doar că trecuseră șaptesprezece ani de când nu mai pronunțase lucrurile în felul acela.
La început, firma nici măcar nu fusese „firma lui Andrei”.
Fuseserăm noi doi.
Eu lucram atunci în contabilitate. Andrei avea ideea și câțiva clienți, dar nu avea suficienți bani pentru echipamente, chirie și primele luni de funcționare.
Băncile îl refuzaseră.
Tata își vânduse terenul.
Nu ne dăduse banii într-un plic și nici nu spusese: „Luați-i și faceți ce vreți.”
Insistase ca totul să fie trecut în acte.
— Dacă sunt pentru Ioana, atunci scriem că sunt pentru Ioana, spusese el atunci.
Andrei chiar glumise pe seama lui.
— Nea Petre, parcă investim la bursă.
Tata îi răspunsese:
— Poate peste zece ani o să te bucuri că am scris totul.
Trecuseră șaptesprezece.
Și tata păstrase fiecare hârtie.
Andrei s-a uitat la documente.
— Asta nu înseamnă ce încearcă ei să spună.
Avocatul lui nu părea la fel de relaxat.
Au urmat verificări, explicații și alte documente.
Situația nu s-a răsturnat într-o secundă și nimeni nu i-a luat lui Andrei compania pe loc.
Dar povestea pe care construise strategia divorțului începuse să se fisureze.
Contribuția mea de la început nu era doar o amintire de familie.
Exista pe hârtie.
Și nu era singura.
În primii ani lucrasem efectiv în firmă.
Ținusem evidențe, vorbisem cu furnizori, făcusem facturi, pregătisem contracte și lucrasem luni întregi fără să-mi scot salariul întreg atunci când firma nu avea lichidități.
Când s-au născut copiii, m-am retras treptat din activitatea zilnică.
Andrei transformase, în timp, „Ioana nu mai lucrează aici” în „Ioana n-a avut niciodată nimic de-a face cu firma”.
Era o diferență uriașă.
În afara sălii, s-a apropiat de mine furios.
— Tu ai pregătit asta de la început.
— Ce anume?
— Ai stat liniștită și m-ai lăsat să cred că nu te interesează firma.
— Nu vreau să conduc firma.
S-a oprit.
— Atunci ce vrei?
— Să nu-mi spui că am venit în căsnicia asta cu mâinile goale și plec exact la fel.
— Eu am făcut compania ceea ce este astăzi!
— Nu am spus că nu.
— Atunci tata tău ce vrea? Jumătate din firmă pentru că a vândut un teren acum șaptesprezece ani?
Tata, care era la câțiva pași, s-a întors.
— Eu nu vreau nimic.
Andrei a râs.
— Sigur.
— N-am venit pentru mine. Am venit pentru că de șaptesprezece ani aud cum spui că ai început singur.
— Pentru că eu am muncit!
— Și fata mea ce a făcut?
Andrei n-a răspuns.
Conflictul a continuat săptămâni întregi.
Andrei a încercat mai întâi să susțină că banii fuseseră, în realitate, un ajutor pentru amândoi.
Apoi că suma inițială devenise nesemnificativă față de valoarea actuală a companiei.
După aceea a spus că, indiferent de început, el fusese omul care dezvoltase afacerea.
Unele dintre lucrurile pe care le spunea erau adevărate.
El chiar dezvoltase enorm compania.
Eu nu încercam să șterg asta.
Dar nici el nu mai putea șterge începutul.
La un moment dat mi-a propus să-mi dea o sumă de bani dacă renunț complet la orice pretenție legată de firmă.
Oferta era mult sub ceea ce discutaseră specialiștii după analizarea documentelor.
Am refuzat.
Atunci a schimbat tactica.
— Dacă insiști, poți distruge compania.
— Nu vreau compania.
— Atunci renunță.
— Vreau partea care mi se cuvine.
— Este același lucru.
— Nu, Andrei. Pentru prima dată, nu mai este același lucru doar pentru că spui tu că este.
A încercat și altceva.
Mi-a spus că zeci de angajați depindeau de firmă.
Că un conflict prelungit putea afecta contractele.
Că eu nu înțelegeam ce înseamnă să conduci o asemenea afacere.
— Tocmai de aceea nu vreau s-o conduc, i-am spus. Tu poți rămâne la conducere. Dar controlul tău asupra firmei nu înseamnă că eu trebuie să plec din căsnicie prefăcându-mă că n-am contribuit niciodată la nimic.
Pentru prima dată, discuția nu mai era despre cine „câștigă” divorțul.
Era despre cât costa, în bani adevărați, versiunea lui Andrei despre trecutul nostru.
În cele din urmă, nu am devenit directoarea companiei și nici nu l-am dat pe Andrei afară din firma pe care o dezvoltase.
El a păstrat conducerea și participația majoritară necesară pentru a continua afacerea.
Eu am primit o compensație financiară consistentă pentru partea recunoscută în urma contribuțiilor și a împărțirii bunurilor, plus partea care mi-a revenit din celelalte active comune.
Casa nu a rămas doar a lui, așa cum fusese convins la început. Valoarea ei a intrat în înțelegerea finală dintre noi, iar eu am plecat din căsnicie cu suficient cât să-mi cumpăr propria locuință și să nu depind financiar de nimeni.
Divorțul s-a încheiat.
Andrei a rămas cu firma.
Eu am rămas cu partea mea din ceea ce construiserăm.
Iar tata nu a cerut niciun leu.
În ziua în care am ieșit după ultima etapă a divorțului, Andrei l-a întâlnit din nou pe coridor.
De data aceasta nu a mai râs când a văzut mapa.
Tata o ținea sub braț, exact ca prima dată.
— Ai păstrat toate hârtiile astea șaptesprezece ani? l-a întrebat Andrei.
— Da.
— De ce?
Tata s-a uitat la mine înainte să-i răspundă.
— Pentru că tu ai avut întotdeauna o memorie foarte bună pentru ce ai făcut tu și una foarte proastă pentru ce au făcut ceilalți.
Andrei n-a răspuns.
A plecat cu firma pe care o voia.
Doar că n-a mai putut pleca din căsnicie pretinzând că o construise singur.