Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
La Urgențe, Radu stătea aplecat pe un scaun de plastic, iar Camelia plângea cu telefonul în mână.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Irina.
— Ce s-a întâmplat? a sărit Camelia. Mama s-a agitat, mâncarea a întârziat, copiii au răsturnat un platou… Dacă ne ajutai, nu se ajungea aici!
Irina nu i-a răspuns. S-a întors spre Radu.
— Și-a luat medicamentele dimineață?
Camelia a tăcut.
Radu și-a frecat fruntea.
— Nu știu. Era în picioare de la șapte. A vrut să controleze tot.
Din cabinet a ieșit doctorița.
— Familia doamnei Viorica Popescu?
— Da, au răspuns toți trei.
— Este stabilă. A fost o criză hipertensivă favorizată de stres, epuizare și de faptul că nu și-a urmat corect tratamentul. Nu este o situație de vină. Este o situație în care trebuie să vă organizați mai bine.
Camelia și-a coborât privirea.
Irina a simțit oboseală, nu victorie. Nu era bucuroasă că Viorica ajunsese la spital. Dar nici nu avea de gând să accepte ca toată vina să fie pusă din nou pe ea.
A doua zi, a dus un termos cu supă, un halat și papuci.
Viorica era tăcută, mult mai mică în patul de spital decât femeia care dăduse ordine în bucătăria Irinei.
— Ai venit, a spus ea.
— Am venit.
— Camelia nu a putut?
— Camelia are copii, trafic și multă suferință în mesaje.
Viorica a închis ochii o clipă.
— Nu mă înțepa. Îmi crapă capul.
— Atunci să vorbim simplu. V-am adus lucrurile și supa.
Soacra a sorbit câteva linguri în tăcere.
— Tu ai făcut supa?
— Nu, am luat-o de la primul necunoscut de pe stradă.
Pentru o secundă, Viorica aproape a zâmbit.
La externare, Radu a spus ceea ce Irina se așteptase să audă.
— Mama trebuie să stea undeva câteva zile. Să fie cineva cu ea.
Irina a pus geanta jos.
— Da. Dar acel cineva nu se va numi automat Irina.
Radu a privit-o, iritat și speriat în același timp.
— Și cine să fie?
— Tu, în primul rând. Camelia, în al doilea. Eu pot ajuta punctual, dacă aleg eu. Nu renunț la serviciu și nu devin îngrijitoare permanentă doar pentru că voi ceilalți găsiți asta incomod.
A scos o foaie și a scris un program.
— Tu cumperi medicamentele și mergi cu ea la control. Camelia stă cu ea două seri pe săptămână și o ia la ea în weekend. Eu pot veni duminică să gătesc o supă sau să verific dacă are ce îi trebuie. Atât.
— Camelia nu va accepta, a murmurat Radu.
— Atunci să îi spui același lucru pe care mi l-ai spus mie: „E familie. Nu e în fiecare zi.”
Radu a privit lista mult timp.
În seara aceea, a sunat-o pe sora lui. La început se bâlbâia, încerca să nu supere pe nimeni. Apoi s-a uitat la Irina și vocea i s-a schimbat.
— Cami, mama nu este problema Irinei. Este mama noastră. Mâine vii la șapte. Nu, nu discutăm. Toți avem ceva de făcut.
Camelia a venit a doua zi cu o pungă de fructe și o expresie de martiră. Dar, după ce a stat singură cu Viorica două ore, a înțeles cât de greu era.
În weekend, Viorica și-a luat singură geanta și i-a spus fiului ei:
— Cheamă un taxi. Vreau să merg la Camelia.
Radu s-a speriat.
— Mamă, abia ai început să-ți revii.
— Tocmai de aceea, a răspuns ea. Vreau să văd cum arată familia mea când nu mai pot eu să le pun masa.
În hol s-a făcut liniște.
Irina i-a întins eșarfa. Viorica a luat-o și a ținut-o o clipă în mâini.
— Mulțumesc, a spus încet. Pentru spital. Pentru supă. Pentru că nu m-ai lăsat acolo, deși poate aveai dreptul să fii supărată.
Irina a dat din cap.
— Am fost supărată. Dar asta nu înseamnă că nu sunt om.
După acel weekend, Camelia nu a mai trimis mesaje cu inimioare despre familie. Venea. Radu cumpăra medicamentele, mergea la controale și, pentru prima dată, nu mai aștepta ca Irina să îi amintească ce avea de făcut.
Iar la următoarea aniversare, Viorica a făcut o masă mică la un restaurant.
Opt oameni, nu optsprezece.
Când ospătarul a adus tortul, Viorica s-a uitat spre Irina și a spus:
— Anul acesta nu gătește nimeni. Anul acesta doar stăm împreună.
Irina a zâmbit.
Pentru prima dată, „familie” nu mai însemna că o singură femeie trebuie să ducă totul.