Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pentru prima dată după foarte mulți ani, soacra mea n-a mai avut imediat o replică.
Dar asta nu însemna că renunțase.
În seara aceea, Mihai a venit acasă nervos.
“Mama spune că ai umilit-o.”
“Pentru că i-am spus să se ocupe de oamenii pe care i-a invitat?”
“Sunt invitații noștri.”
“Atunci spune-mi cine vine.”
Mihai s-a oprit.
“Ce?”
“Spune-mi.”
A început să-i enumere.
Unchii lui.
Mătușile.
Verii.
Copiii verilor.
Prieteni ai părinților lui.
O fostă vecină de-a Feliciei.
O verișoară pe care o văzusem de două ori în cincisprezece ani.
Când a terminat, l-am întrebat:
“Câți dintre oamenii ăștia au fost invitați de mine?”
N-a răspuns.
“Exact.”
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
“Și ce vrei să fac? Să-i sun pe toți și să anulez?”
“Nu.”
“Atunci?”
“Organizează petrecerea.”
“Eu nu știu să gătesc pentru treizeci și doi de oameni.”
“Comandă catering.”
S-a uitat la mine de parcă îi propusesem ceva absurd.
“Asta costă bani.”
Atunci aproape am râs.
Acolo era problema.
Când făceam eu aceeași muncă, era gratis.
Timpul meu era gratis.
Sâmbăta mea era gratis.
Oboseala mea era gratis.
Dar dacă altcineva trebuia plătit pentru aceleași ore de muncă, dintr-odată devenea scump.
“Atunci gătiți voi.”
În următoarele zile, Mihai a descoperit foarte repede ce însemna să pregătești o petrecere pentru treizeci și doi de oameni.
“Câtă carne cumpărăm?”
“Întreab-o pe mama ta.”
“Câte sticle de vin?”
“Nu știu.”
Știam.
“Avem suficiente farfurii?”
“Verifică.”
“Unde sunt fețele mari de masă?”
“În dulap.”
“Care dulap?”
“Caută.”
Joi, Felicia a apărut cu sacoșe pline de cumpărături.
Le-a pus pe blat.
“Bun. Trebuie să ne apucăm.”
Eu eram în sufragerie și citeam.
“Atunci apucați-vă.”
S-a întors spre mine.
“Elena, vino să pregătim salatele.”
“Nu.”
“Cum adică?”
“Exact așa.”
“Dar tu ești aici!”
“Mă odihnesc în propria casă după serviciu.”
“Poimâine vin treizeci și doi de oameni!”
“Invitații tăi.”
Felicia și-a scos telefonul.
După douăzeci de minute, Mihai era acasă.
După încă jumătate de oră, cei doi se certau deja în bucătărie.
Vineri au cedat.
Au comandat o parte din mâncare prin catering.
Sâmbătă m-am trezit la nouă.
Mi-am băut cafeaua în liniște.
Am făcut duș.
Apoi am plecat la coafor.
După aceea mi-am făcut unghiile.
M-am întors acasă după-amiază.
Am deschis ușa și aproape că nu mi-am recunoscut sufrageria.
Mihai muta mesele.
Felicia se lupta cu o față de masă.
Peste tot erau cutii, farfurii, scaune și platouri.
“În sfârșit!”, a spus Felicia. “Pune-ți ceva comod, avem nevoie de…”
“Nu.”
S-a oprit.
“Ce?”
“Trebuie să mă pregătesc pentru aniversarea mea.”
Am urcat.
Mi-am aranjat machiajul.
Mi-am pus rochia violet-ametist pe care mi-o cumpărasem special.
Când am coborât, Mihai s-a oprit cu un platou în mâini.
“Ești foarte frumoasă.”
“Mulțumesc.”
Felicia n-a spus nimic.
La șase au sosit primii invitați.
Pentru prima dată în cincisprezece ani, eu nu alergam între bucătărie și sufragerie.
Stăteam cu un pahar de vin în mână.
Vorbeam cu sora mea.
Mihai deschidea ușa.
Felicia primea rudele.
Când cineva mă întreba:
“Elena, unde pun asta?”
răspundeam:
“Întrebați-o pe Felicia. Ea organizează petrecerea.”
Pe la opt au început problemele.
Nu ajungeau tacâmurile.
S-a terminat pâinea.
Un platou a alunecat și s-a spart.
Un copil a vărsat suc pe masă.
Iar firma de catering adusese două platouri diferite de cele comandate.
Eu n-am intervenit.
Nu din răzbunare.
Pur și simplu făceam exact ceea ce făcuse Mihai la toate petrecerile noastre:
eram invitată.
Pe la zece seara era epuizat.
Îl vedeam alergând între bucătărie și sufragerie, cu cămașa șifonată și mânecile suflecate.
La miezul nopții au plecat ultimii musafiri.
Casa arăta exact cum știam că va arăta.
Farfurii peste tot.
Pahare.
Șervețele.
Resturi de mâncare.
Scaune trase în toate direcțiile.
În bucătărie nu mai exista aproape nicio suprafață liberă.
Felicia și-a luat geanta.
“Ei, a fost o seară minunată.”
Mihai s-a uitat la ea.
“Mamă.”
“Da?”
“Unde pleci?”
Felicia a clipit.
“Acasă.”
Mihai a arătat spre bucătărie.
“Trebuie să strângem.”
Soacra mea s-a uitat la el de parcă n-ar fi înțeles.
“Acum?”
“Da. Acum.”
“Dar sunt frântă.”
Mihai a râs scurt.
Fără urmă de veselie.
“Și eu.”
Apoi amândoi s-au uitat spre mine.
Felicia părea convinsă că acela era momentul în care mă voi ridica.
Că voi spune:
“Lăsați, fac eu.”
N-am spus nimic.
Mi-am terminat paharul cu apă și am strâns cadourile primite.
În următoarea oră și jumătate, Mihai și mama lui au adunat farfuriile, au spălat paharele, au șters mesele și au pus casa cât de cât în ordine.
Eu i-am ajutat pe copii să se pregătească de culcare.
Apoi m-am retras în dormitor.
Era aproape două când Mihai a intrat.
S-a lăsat pe pat.
“Sunt terminat.”
M-am uitat la el.
“A fost o petrecere reușită.”
M-a privit câteva secunde.
Apoi, spre surprinderea mea, a început să râdă.
“Bine.”
“Ce?”
“Am înțeles.”
M-am așezat lângă el.
“Ce ai înțeles?”
“De ce urai reuniunile astea.”
“Nu reuniunile le uram.”
A dat încet din cap.
“Ci faptul că tu trebuia să faci tot.”
“Exact.”
A rămas cu privirea în tavan.
“N-am avut nici cea mai mică idee că înseamnă atâta muncă.”
Fraza m-a durut puțin.
Cincisprezece ani.
Atât îi trebuise soțului meu să vadă ceva ce se petrecuse permanent sub ochii lui.
Dar măcar îl vedea acum.
După câteva secunde, Mihai s-a întors spre mine.
“Și mama nu mai invită niciodată treizeci de oameni la noi fără să ne întrebe pe amândoi.”
Am ridicat o sprânceană.
“Doar treizeci?”
A zâmbit obosit.
“Pe nimeni.”
“Regula asta îmi place.”
A doua zi dimineață, Felicia s-a întors după un bol uitat în bucătărie.
Era neobișnuit de tăcută.
Și-a luat bolul.
A ajuns aproape de ușă.
Apoi s-a întors spre mine.
“Elena.”
“Da?”
“La anul…”
A ezitat.
“Poate vă sărbătoriți aniversarea la restaurant.”
Am zâmbit.
“Mi se pare o idee excelentă.”
A dat din cap.
Apoi a murmurat:
“Oricum, treizeci de persoane chiar au fost prea multe.”
“Treizeci și două”, am corectat-o.
Felicia s-a uitat la mine.
Pentru o secundă am crezut că se va supăra.
În schimb, a izbucnit în râs.
Și atunci am știut că, după cincisprezece ani, aveam în sfârșit o regulă nouă în familie.
Cine invită musafirii poate organiza petrecerea.
Eu nu mai aveam să fiu bucătăreasă, chelneriță și femeie de serviciu la o sărbătoare hotărâtă de alții în locul meu.