Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian a pălit atât de brusc, încât pentru o clipă am crezut că mi se pare.
S-a ridicat de la masă și a ieșit pe verandă. Eu am rămas în urmă, cu ceașca strânsă între palme.
Femeia care îl strigase a intrat în curte și s-a oprit în fața casei. Avea aproximativ patruzeci și cinci de ani, purta un trench elegant și ținea o pereche de ochelari de soare în mână.
— Cine este ea? a întrebat, arătând spre mine. Noua ajutoare sau viitoarea stăpână a casei?
— Bună seara, am spus. Sunt Eliza. Dacă vorbiți despre mine, prefer să vorbiți direct.
Femeia și-a îndreptat privirea spre mine.
— Sofia.
Adrian a intervenit imediat:
— Sofia este fiica fostei mele soții.
Am simțit o ușurare scurtă. Nu era o amantă, nu era o logodnică secretă și nici o femeie din trecutul lui.
Dar Sofia nu părea să fi venit pentru o simplă vizită.
— Mama mea a fost soția lui Adrian, a spus ea. Am îngrijit-o în ultimii doi ani ai vieții ei. După ce a murit, am continuat să-l ajut pe el.
— Să mă ajuți? a întrebat Adrian, încordat.
— Să te ajut să nu pierzi totul, i-a răspuns ea. Am ținut contabilitatea, am negociat contractele și am plătit o parte din extinderea serelor. Acum am dreptul să știu ce intenționezi să faci cu bunurile în care au fost investiți și banii mamei mele.
M-am uitat la Adrian.
— Despre ce vorbește?
El și-a trecut mâna peste frunte.
— Casa și terenul au fost ale mele înainte să mă căsătoresc cu mama Sofiei.
— Dar serele, camerele frigorifice și mașina de livrări au fost cumpărate după căsătorie, a intervenit Sofia. Mama a muncit și a investit bani în gospodăria asta. După moartea ei, am stabilit cu Adrian că îmi va restitui suma în rate.
— Este o datorie, nu o parte din proprietate, a spus el.
— O datorie pe care ai amânat-o ani întregi.
Am simțit cum mi se încălzește fața.
M-am întors spre Adrian.
— De cât timp știi că există problema asta?
— Nu am vrut să te implic.
— Nu te-am întrebat ce ai vrut. Te-am întrebat de ce nu mi-ai spus.
A tăcut.
Sofia a râs scurt, fără urmă de veselie.
— Probabil pentru că o femeie care știe adevărul nu s-ar muta atât de ușor aici.
Adrian a privit-o furios.
— Nu am adus-o pe Eliza pentru bani.
— Atunci de ce ai insistat să-și lase apartamentul și serviciul? De ce ai spus că „în doi ar fi mai ușor”?
Întrebarea ei a rămas suspendată între noi.
M-am uitat la Adrian.
— Aș fi avut grijă de casă?
— Nu asta voiam să spun.
— De grădină? De animale? De clienți? De datorii?
— Eliza, nu ți-aș fi cerut niciodată bani.
— Poate nu direct. Dar mi-ai fi cerut timpul, munca și viața.
Nu a răspuns.
Și tocmai tăcerea lui mi-a dat răspunsul.
Mi-am luat geanta.
— Plec.
— Te duc eu.
— Nu. Chem un taxi.
Am ieșit pe poartă fără să mă uit înapoi. În curte se auzeau porcii, iar mirosul de pământ umed se amesteca cu cel al frunzelor ude. Cu câteva ore înainte, gospodăria lui Adrian mi se păruse frumoasă și liniștită.
Acum mi se părea o capcană în care aproape intrasem singură.
Adrian m-a ajuns din urmă.
— Eliza, te iubesc.
M-am oprit.
O parte din mine voia să-l creadă. Îmi aminteam cum îmi aducea flori, cum îmi punea o pătură pe umeri când stăteam pe verandă și cum mă ținea de mână fără să-mi ceară nimic.
Dar iubirea fără sinceritate devine, uneori, doar un decor frumos pentru problemele altcuiva.
— Poate că mă iubești, i-am spus. Dar m-ai văzut ca pe o soluție. Eu nu sunt un colac de salvare.
În următoarele două săptămâni, Adrian m-a sunat în fiecare zi. Nu i-am răspuns.
Clara a venit la mine cu o plăcintă și a stat mult timp în tăcere la masa din bucătărie.
— Sunt vinovată, a spus într-un târziu. Mi-am dorit atât de mult să nu mai fii singură, încât n-am mai întrebat dacă tu îți dorești cu adevărat o schimbare.
— Nici eu n-am întrebat, am recunoscut. Mi-a plăcut să mă simt necesară.
— Ai dreptul să nu fii mereu puternică. Dar nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru asta.
În a treia săptămână, i-am trimis lui Adrian un mesaj:
„Să vorbim. În oraș. Fără gospodărie, fără Sofia și fără promisiuni.”
A acceptat imediat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, aproape de biroul meu. Adrian părea obosit. Nu adusese flori, produse sau cadouri. Avea doar un dosar sub braț.
— Am vândut unul dintre utilaje, mi-a spus. I-am plătit Sofiei o parte din datorie. Pentru restul am semnat un grafic de plată și am angajat un contabil.
— Bine.
— Nu fac asta pentru a te convinge să te întorci.
— Sper.
— O fac pentru că trebuia să rezolv situația de mult.
Pentru prima dată, nu încerca să se justifice.
— Când ai apărut tu, am crezut că pot începe din nou, a continuat. M-am grăbit și aproape te-am transformat într-o soluție pentru problemele mele. Mi-a fost teamă că, dacă îți spun totul, vei pleca.
— Și ai preferat să aflu după ce îmi cereai să-mi schimb viața.
— Da. A fost nedrept.
Am rămas tăcută.
— Nu mă voi muta la tine, i-am spus. Nici acum, nici pentru că ai nevoie de ajutor. Am apartamentul meu, serviciul meu și viața mea.
Adrian a dat din cap.
— Am înțeles.
— Dacă vom continua să ne vedem, va fi fără planuri făcute în locul meu. Nu renunț la casă, la serviciu și la libertate ca să devin administratoarea gospodăriei tale.
— De acord.
Nu i-am promis că îl voi ierta imediat. Nu i-am promis că vom ajunge căsătoriți. I-am spus doar că, dacă vrea să mai existe ceva între noi, trebuie să înceapă prin sinceritate.
După câteva secunde, am adăugat:
— Poți veni sâmbătă la mine la cină.
Adrian a zâmbit timid.
— Aduc plăcintă cu mere.
— Bine. Dar fără discuții despre mutat, porci sau cartofi.
— Promit.
Am ieșit din cafenea fără să știu dacă Adrian avea să devină soțul meu sau dacă drumurile noastre se vor despărți din nou.
Dar știam un lucru sigur: nimeni nu mai avea să hotărască în locul meu unde să trăiesc, cum să muncesc sau pe cine să salvez.
Pentru că iubirea adevărată nu închide poarta în urma ta.
O lasă deschisă, ca să poți intra numai atunci când alegi tu.