Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cristina a rămas câteva clipe lângă sacoșe.
Eu nu îndrăzneam să-mi ridic privirea.
Mă gândeam numai la pata aceea.
La fața de masă.
La prima mea zi în casa lor.
Apoi am auzit-o apropiindu-se.
Cristina a venit lângă mine și s-a lăsat pe vine în fața scaunului.
Mi-a luat mâinile într-ale ei.
Eu am încercat să le retrag.
— Sunt ude, mamă.
— Lasă-le.
Mi le-a ținut mai strâns și a început să mi le mângâie încet.
Mâinile mele bătrâne.
Cu degete strâmbe.
Cu pielea subțire.
Cu tremurul pe care nu mai reușeam să-l ascund.
— Ascultă-mă puțin, mi-a spus.
Am ridicat ochii.
— Dumneata mi-ai dat ceva pentru care eu n-o să reușesc niciodată să-ți mulțumesc cum trebuie.
N-am înțeles.
— Ce să-ți dau eu, mamă?
Cristina a zâmbit.
— Pe Matei.
Am rămas nemișcată.
— Mi-ai dat un soț bun. Blând. Un om care mă respectă, care mă iubește și care a fost lângă mine în toate momentele grele.
Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi.
— Dumneata l-ai crescut.
Mi-a strâns ușor mâinile.
— Pentru asta o să te respect toată viața mea. Crezi că o față de masă poate schimba lucrul ăsta?
Am încercat să spun ceva.
N-am putut.
Cristina s-a uitat spre pata de ciorbă.
— O față de masă se schimbă.
Apoi s-a uitat din nou la mine.
— Omul nu.
Mi-am coborât capul.
— Dar era de mătase…
Cristina a început să râdă.
Nu de mine.
Pur și simplu a râs.
— Și dacă era făcută din aur, tot o față de masă era.
— Să nu-i spui lui Matei…
— Ce să nu-i spun?
— Că am făcut prostia asta.
— Mamă, n-ai făcut nicio prostie. Ai scăpat un castron.
— Tot aia e.
— Nu, nu e.
S-a ridicat și a strâns fața de masă.
Eu am încercat imediat să mă ridic.
— Lasă că te ajut.
— Dumneata stai jos.
Am încremenit.
Cristina m-a privit și și-a dat seama imediat cum sunase.
— Nu ca ordin, mamă.
A zâmbit.
— Stai jos pentru că vreau eu să mă ocup. Atât.
Am început și eu să zâmbesc printre lacrimi.
A dus fața de masă deoparte și a venit cu alta.
Apoi s-a uitat în castronul meu gol.
— Dar ciorba?
— Pe masă.
— Văd unde e. Întreb dacă ai apucat să mănânci.
— Puțin.
Cristina a luat alt castron și mi-a pus din nou ciorbă.
Apoi și-a pus și ei.
— Dar tu n-ai mâncat?
— Nu.
— Păi ai fost după costum.
— Costumul poate să mai aștepte zece minute.
S-a așezat lângă mine.
Eu am luat lingura.
Mâna încă îmi tremura.
Am încercat s-o țin mai bine.
Cristina a observat, dar n-a spus nimic.
Și tocmai asta m-a făcut să plâng iar.
— Mamă, ce este?
— Nimic.
— Cum nimic?
Mi-am șters ochii.
— Te-am judecat greșit.
Cristina m-a privit surprinsă.
— Pe mine?
— Da.
Am lăsat lingura jos.
— Mereu te-am văzut așa… aranjată. Cu costumele tale. Cu telefonul. Mereu grăbită. Vorbești repede, scurt…
Ea a început să zâmbească.
— Asta sună destul de corect până acum.
— Și am crezut că ești rece.
Zâmbetul i-a dispărut puțin.
— N-am știut.
— Nici n-aveai de unde. N-am spus.
Am privit spre masă.
— Tot drumul până aici m-am gândit că o să vă încurc. Că o să vă stau în cale. Că tu o să aștepți să plec.
Cristina a rămas tăcută câteva secunde.
— Mamă, eu am fost cea care i-a spus lui Matei că trebuie să te aducă.
Am întors capul spre ea.
— Tu?
— Da.
— Matei mi-a spus că a fost ideea lui.
— Pentru că știa că altfel poate nu veneai.
Am rămas cu lingura în aer.
— Tu ai vrut să vin?
— Normal că am vrut.
— Dar de ce?
Cristina s-a uitat la mine de parcă întrebarea mea nu avea sens.
— Pentru că ai 81 de ani și stai singură într-o casă unde iarna abia mai poți aprinde focul. Pentru că Matei se trezește noaptea și se întreabă dacă ești bine. Și pentru că eu m-am săturat să-l văd sunându-te de trei ori pe zi numai ca să audă că ai răspuns la telefon.
Am rămas fără replică.
— Nu vrem să-ți luăm casa, a continuat ea. Nu vrem să hotărâm noi pentru dumneata. Dar vrem să știm că ești bine.
Am întins mâna și am atins-o pe braț.
— Iartă-mă.
— Pentru ce?
— Pentru că n-am văzut omul din tine.
Cristina mi-a acoperit mâna cu palma ei.
— Atunci avem timp.
În după-amiaza aceea am stat mult de vorbă.
Mai mult decât vorbiserăm în toți anii de când era căsătorită cu Matei.
Când el s-a întors acasă, ne-a găsit pe amândouă la masă.
S-a uitat la noi.
Apoi la fața de masă schimbată.
— Ce s-a întâmplat aici?
Eu și Cristina ne-am privit.
— Nimic, am spus repede.
Cristina a izbucnit în râs.
— Mama a declarat război unei fețe de masă.
— Cristina!
Matei s-a uitat când la una, când la cealaltă.
— Și cine a câștigat?
Cristina și-a pus brațul pe după umerii mei.
— Mama, evident.
Am râs toți trei.
În seara aceea, pentru prima dată de când venisem la București, n-am mai simțit că sunt musafir.
Zilele au început să treacă.
Cristina pleca dimineața la serviciu, iar când se întorcea îmi povestea despre ziua ei.
Eu mai curățam câte ceva prin casă, atât cât puteam.
Uneori găteam.
Alteori stăteam pur și simplu la televizor.
Cristina a început să mă întrebe cum făceam anumite mâncăruri pe care Matei le iubea din copilărie.
— Deci de asta nu-mi iese niciodată plăcinta ca a dumitale.
— Pentru că te grăbești.
— Sunt avocat. Mă grăbesc și când dorm.
— Atunci niciodată n-o să-ți iasă plăcinta.
Râdea.
Și eu râdeam cu ea.
Luna despre care vorbise Matei a trecut mai repede decât credeam.
Într-o seară, băiatul meu s-a așezat lângă mine.
— Mamă?
— Da?
— A trecut luna.
Am simțit imediat un gol în stomac.
— Știu.
— Ți-am promis că, dacă vrei, te duc înapoi acasă.
Am privit spre fereastră.
Îmi era dor de căsuța mea.
De curte.
De sobă.
De lucrurile mele.
Dar nu-mi mai era teamă de casa lor.
— Nu știu, mamă…
Matei nu m-a grăbit.
— Te gândești.
În acel moment, Cristina a intrat în cameră.
— La ce se gândește mama?
Matei s-a uitat la ea.
— Dacă vrea să se întoarcă la sat.
Cristina s-a oprit.
M-am uitat spre ea.
A venit lângă noi și a spus foarte simplu:
— Mama rămâne la noi.
Matei a zâmbit.
— Poate ar trebui s-o întrebăm și pe mama.
Cristina s-a așezat lângă mine.
— Bine. Mama rămâne la noi?
Am început să râd.
— Mai stau puțin.
— Perfect.
— Dar vreau să mai merg și la casa mea.
— Mergem ori de câte ori vrei.
— Și nu vreau să vă încurc.
Cristina mi-a luat mâna.
— Asta am lămurit deja.
M-am uitat la ea și m-am gândit la prima mea zi în apartamentul lor.
La pata de ciorbă.
La prosopul ud.
La spaima cu care așteptasem să deschidă ușa.
Crezusem că o față de masă stricată avea să-i arate Cristinei că nu aveam ce căuta în casa ei.
În schimb, o față de masă stricată îmi arătase mie că nu o cunoscusem deloc.
Uneori omul pe care îl crezi rece este doar un om pe care n-ai avut încă răbdarea să-l cunoști.
Iar în ziua aceea, la 81 de ani, am aflat că încă mai puteam greși în privința oamenilor.
Și că uneori este o bucurie să descoperi că ai greșit.